EUGENIA SARVARI, NICIODATĂ SINGUR…

Andrei Şerban este din nou prezent în librării, secondat de Dana Dima, colaboratoare constantă, după ce în 2006 publica un volum autobiografic, O biografie. Cartea de faţă, Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete (Iaşi: Polirom, 2021), este, de fapt, o continuare a biografiei, portretele făcute de el fiind tot atîtea întîlniri cu oameni deosebiţi.

Cartea se deschide cu un Cuvînt înainte scris de Toma Pavel şi are două părţi. Prima parte conţine portrete de oameni celebri ce i-au ieşit în cale. Într-o tuşă puternică desenează figurile celor doi profesori ai lui, Sanda Manu şi Radu Penciulescu, memoria aducîndu-i din amintire întîlnirea petrecută tîrziu, cînd fostul student le pune întrebări profesorilor lui, iar răspunsurile lor, îl îndeamnă la reflecţie asupra a ceea ce l-a pre-ocupat o viaţă întreagă: teatrul.

Printre tablourile din expoziţie, o „pictură“ remarcabilă este aceea a lui Ellen Stewart, legenda de la La MaMa – o „uşă larg deschisă pentru oameni“ – cu care „nu erai niciodată sigur unde se situa graniţa dintre adevăr şi invenţie“. Se ghida după intuiţia/instinctul ei infailibil în alegerea textelor şi a oamenilor. Era parcă o întruchipare a unor puteri invizibile. Aşa se face că portretistul recunoaşte că nu avea nevoie de „istorii despre magicieni cu puteri supranaturale, o aveam pe Ellen alături“. O întîlnire magică.

Pe acelaşi palier al galeriei se situează portretul lui Peter Brook, mentor nu doar pe calea teatrală, ci şi pe calea spirituală, pe care Andrei Şerban nu încetează să o practice/să o urmeze.  Cuvintele lui Brook au fost asimilate şi prelucrate într-un alambic interior din care a rezultat minunea înfăptuirilor ce au urmat, în care totul a fost epurat întru aflarea/atingerea esenţelor. A pune „întrebări esenţiale“ – „de ce are pentru Brook o sonoritate dătătoare de speranţă“ – provoacă noi întrebări.

Poate că aceste întrebări i l-au scos în cale, pe via divina, pe Bill Segal, americanul de origine română, „businessman, editor, artist şi căutător spiritual“, care, la rîndu-i l-a întîlnit pe Gurdjieff, iluminatul a cărui învăţătură, autorul cărţii o urmează pînă azi. Trăirea „între două lumi“, pe două „nivele de existenţă“ l-a urmărit pe Andrei Şerban şi l-a  impulsionat în a reflecta asupra posibilităţii de a transforma invizibilul în vizibil. Devenit discipol al lui Gurdjieff, îi consacră acestuia pagini de o adîncă reflecţie spirituală în care îl descoperim pe regizorul pregătit să-şi pună întrebări simple, dar esenţiale. Calitatea vieţii poate fi îmbunătăţită prin a nu şti să răspunzi la întrebări, pentru că astfel dilema rămîne în tine vie, lucrează tot mai adînc, nu-ţi permite să aţipeşti, să duci o existenţă somnambulică.

De fapt, citind cartea nu doar cu inteligenţa minţii, ci şi cu aceea a emoţiei şi a instinctului realizezi că, într-un fel sau altul, multe dintre portretele creionate se leagă printr-un fir roşu sînt traversate de un fir roşu, urmărind acel grăunte de spiritualitate, acel îngeresc pe care Bill Segal îl formula tulburător: „Toţi oamenii sînt îngeri, numai că nu o ştiu“.

Pe Priscilla Smith, actriţa care „a spus nu celebrităţii“, o surprinde/o descrie ca oferindu-se în a fi un fel de canal prin care energii fantastice o traversau, „comunicîndu-le“ privitorilor – asemănător lui Richard Cieslak, actorul fetiş al lui Grotowski – nevăzutul.

Firul roşu îl traversează şi pe fostul coleg de la regie, Aureliu Manea, apropiindu-l de Van Gogh sau Artaud care „a văzut ce ochii altora nu au fost capabili“.

Un dublu portret emoţionant le face Lygiei şi lui Gellu Naum, poetul avînd partea lui de influenţă asupra regizorului, obligîndu-l cumva să se deschidă în faţa „misterelor ascunse“, să fie atent la „inteligenţa sentimentului“ în vreme ce „umbra“ poetului, soţia sa Lygia, are parte de o superbă „schiţă“ în care din cîteva foarte fine trăsături de peniţă este pusă în lumină fiinţa ei angelică.

Scriind despre Ingmar Bergman – pe care l-a omagiat splendid în creaţia sa de la Teatrul Maghiar din Cluj, Strigăte şi şoapte – autorul analizează şi îşi/ne explică sensurile de o profunzime abisală ale filmului cineastului suedez, A şaptea pecete. Şi Andrei Tarkovski este pus sub lupa sufletului atunci cînd îi este remarcată „energia spirituală incontestabilă“ pe care filmele regizorului rus o degajă.

A mers, timp îndelungat, în instruirea a numeroase generaţii de studenţi împreună cu prietenii de o viaţă Ulla şi Niky Wolcz, fiind mînaţi de „acelaşi crez şi aceeaşi vocaţie“. Apoi, din timpul facultăţii, a „tras“ la căruţa teatrului împreună cu George Banu, căruia îi remarcă „apetitul lui falstaffian“ pentru teatru, „implicarea lui neimplicată“, dorinţa de a vorbi mereu despre alţii din reticenţa de a vorbi despre sine, ori pasiunea pentru colecţionarea de crucifixuri, doar ca obiecte frumoase.

Pe dansatoarea Pina Bausch şi pe scenograful Peter Pabst îi descrie ca fiind urmăriţi de aceeaşi pasiune pentru comunicarea emoţiilor, pentru ca totul să vină „din inimă, să fie trăit“.

Cu cei doi regizori emblematici ai teatrului românesc, Liviu Ciulei – „un adevărat artist renascentist“ – şi Lucian Pintilie – cinicul de o „sclipitoare inteligenţă“ – s-a stabilit o „frăţie“, care a rezistat peste timp şi datorită situaţiei celor trei, de peregrini prin lume, care au dus primii faima teatrului românesc pe plan internaţional. Tot astfel, de Ana Maria Narti, stabilită în Suedia, îl leagă o veche prietenie, încă de la debutul pe o scenă profesionistă, la „Nottara“ ea fiindu-i alături în calitate de dramaturg.

Din galerie mai fac parte şi alte nume cu rezonanţă: Radu Beligan – împăciuitorul cu capul plecat, Lev Dodin – invulnerabilul vulnerabil, Placido Domingo – generosul, Roberto Alagna – dezlănţuitul, John Cage – creator al muzicii fără sunet. De fapt, un început al unui exerciţiu de concentrare în care tăcerea este menită să pregătească terenul interior pentru a lua în sine subiectul/obiectul de meditat. John Cage compunea muzica pentru compania de dans a lui Merce Cunningham, ai cărui dansatori „deveneau pură energie în mişcare“. Arta coregrafului şi a muzicianului îi evocă regizorului „esenţa metafizică a teatrului no- combinată cu tăcerea vie a grădinilor de nisip şi piatră din templele japoneze“, „poeţi ai invizibilului scenei“.

Tot din sfera miraculosului face parte şi întîlnirea cu compozitorul Philip Glass (ca şofer într-un taxi newyorkez), pentru care muzica este „un teren pur, o uşă deschisă spre transcendenţă“ şi cu care a avut prilejul să colaboreze ani mai tîrziu. A doua parte a cărţii este dedicată actorilor plecaţi, de la Emil Botta, căruia îi rezervă un portret tulburător şi pînă la Ion Caramitru, dar şi Ginei Patrichi, Leopoldinei Bălănuţă, lui Ovidiu Iuliu Moldovan şi alţii. În postfaţă, îşi exprimă dorinţa de a continua galeria portretelor începute, cu tablouri ale altor artişti. Lucrul ce l-am remarcat în O biografie l-am întîlnit şi aici: incredibila capacitate de a te face să vezi ceea ce citeşti. Acolo vedeai spectacolele puse în scenă, aici vezi oamenii în desfăşurare şi realizezi/îţi dai seama că fiecare dintre portrete e o fărîmă din sinele lui Andrei Şerban, demonstrînd ceea ce era de demonstrat: nu putem exista decît unii prin alţii.