Szabó Lőrinc

Szabó Lőrinc (1900-1957) este unul dintre cei mai mari poeţi maghiari din prima jumătate a secolului trecut. Primele poezii i-au apărut în celebra revistă Nyugat în 1920. A debutat în 1922 cu volumul Föld, erdő, Isten (Pământ, pădure, Dumnezeu), după care a publicat numeroase volume de poezie şi însemnări de călătorie, precum: Kalibán (Caliban), 1923; Fény, fény, fény (Lumină, lumină, lumină), 1926; A Sátán műremekei (Capodoperele Satanei), 1926; Te meg a világ (Tu şi lumea), 1932; Különbéke (Pace separată), 1936; Harc az ünnepért (Luptă pentru sărbătoare), 1938; A huszonhatodik év (Al douăzeci şi şaselea an), 1957. A tradus Baudelaire, Strindberg, Shakespeare, Heinrich von Kleist, Goethe, Racine, Thomas Hardy, Guy de Maupassant, Carlo Goldoni ş.a.

 

 

Arde cărţile, Caliban! (Égesd el a könyveket, Kalibán!)

 

Caliban: „… burn but his books“.

(Shakespeare)

 

Arde cărţile, Caliban! Pe toate!

Distruge-le! Păroasele-ţi mâini să-nece-n

cenuşă absurdul joc de zână

al creierelor de diamant!

Nu-i nevoie de ele. Îşi arogă

ştiinţa divină? E tot un torc!

Josnica viaţă se ruşinează,

se maschează şi-şi crede minciuna.

Moş adevăr, te-ai fudulit destul;

pieri acum, iluzie-ntreită,

care pe toţi şi pretutindeni

i-ai slujit! Şi voi, iubire şi drept

şi toate cele care mai sunteţi!

Crezuri vane. Şi frumuseţi – farduri,

şi tu, suflet, ţesut fragil de paing,

şi voi, cuvinte, voi, zei făţarnici:

pieriţi toţi, ca de-acum înainte

să nu simţim, să nu credem şi să

n-avem vreodată tentante nădejdi!

Arde toate cărţile, Caliban!

Şterge-ne de pe chip mimatele

trăsături de-angelice feţe şi

fie domn, în sfârşit, cine-i domn oricum,

unic domn să fie doar ea, forţa!

Arde toate cărţile, Caliban,

şi forjează-ne într-o structură

colosală de oţel! Caliban,

tu, alt fel de înţelept, şi-n tine

a făcut minuni făurarul, vechiul

inginer al vieţii, şi groaznicul

tău creier funcţionează după

formula perfectă a bestiei –

Caliban, groaznică şi magică

putere, doar tu mă poţi ajuta:

când arzi cărţile cu lighioane,

transformă-ne-n uriaşe maşini

negre, mâncătoare de jar, cu ochi

de reflector, încât, înălţându-ne

trupurile-turnuri şi gleznele

zornăitoare până la cerul

nimicitor clătinat de umbre,

să dansăm în faţa rugului tău

într-un cor dezlănţuit sălbatic

şi să nici nu simţim regretul că

nu vom mai fi oameni niciodată.

 

Oraş (Város)

 

Case, palate, vesperal eseu.

Vin de pe câmpul lui Dumnezeu.

 

Case, palate-n şir, eclatante,

frumoase, mândre, dominante.

 

Case, palate, pietre, pietre –

Unde sub cap mi-oi aşterne?

 

Case, palate, licăr seral.

Veneticul colindă solitar.

 

Case, palate, aşezate-n şir,

ca lanţul muntos de tibişir.

 

Inimi de piatră-n munţii de piatră –

Ce-am aşteptat din partea voastră?

 

Case, palate, licăresc zorii.

Veneticul îşi închide ochii.

 

Case, palate, rând de palate,

frumoase, pline de păcate:

 

văd ruine, foc mistuitor

pe turnuri, judecata de-apoi!

 

Car cu fân (Szénásszekér)

 

Un car cu fân a trecut azi-noapte

prin oraş, pe străzi, prin alba lumină

lunară – o, cum se uitau casele

năduşite la el! Cum se-ntindeau

şi cum oftau pomii pe bulevard!

Un car cu fân a trecut prin oraş.

A venit şi-a trecut: înota, plutea

în mireasma dulce ce-l însoţea,

plutea-n lumină, plutea şi povestea –

mie-mi povestea! Mie mi-a adus

luna de la ţară, greierii mari,

dulăul flocos, zăvoiul, cântul

secerătorilor, pielea brună

a femeilor de pe câmpie, plug

şi găleţi, cetera ţiganului,

cimpoiul plângăreţ, amintirile,

a adus după mine soarele

din ochii taurilor cu spinări gri, bălegarul şi potopul din tării,

dealurile primenite de ploi,

munca grea, puterea, stăruinţa

fermă – mi-a adus tot ce am lăsat!

Mi-a readus totul, şi-n timp ce trecea

prin oraşul electric luminat,

mormântal, pe bulevardul nopţii:

ascultam cu inima-n gât cum cresc

în jurul meu pomii, iarba, pădurea

şi respiră în visu-i ancestral

zeul munţilor cu tâmple de fag,

culcat pe depărtatele piscuri.

 

Atunci (Akkor)

 

M-a umilit, nemernicul,

mulţime de ticăloşi străini,

şi-mi spune: nu ştie, când.

Nu ştie  că mi-a fost foame,

iar el înfuleca!

Nu ştie că tremuram de frig în cârpe,

iar el le grohăia zânelor în bar!

Nu ştie că eu sunt pământul

căruia banul îi face curte în zadar.

Dar nu-i bai. Mizeria

diavolului e aurul:

nenorocitul încă îl vomită!

Dar atunci

nu voi şti nici eu

că-n viscere îi calcă dreptatea

şi-l pune drept cerşetor la colţ

şi se răzbună

şi clădeşte iaduri în ochii-i hidoşi.

 

Prezentare şi traducere de Kocsis Francisko