Dumitru Cerna

1. Sunt Zodia Taur (care n-are nicio conotaţie sexuală după cum ar crede unii; o spun fără sfială, acum, la o vârstă când nu mai pot fi hulit, căci, până la urmă, doar coarnele taurului reprezintă fertilitate). Simbolul zodiacal şi constelaţia sunt reprezentate de Taur, elementul zodiacal fiind Pământul, care conferă nativilor din Taur stabilitate, fertilitate şi prosperitate, valori lunice prin excelenţă. Domiciliul lor astrologic este în Venus – care aduce echilibru şi armonie, încredere şi stabilitate – iar exaltaţia zodiacală le este Luna (nu toată, doar o jumătate, dar şi aceea odihnindu-se întoarsă pe cercul Soarelui ca o cupă). Un întreg arsenal celest, care nu mai necesită niciun fel de explicaţie pentru orientarea mea artistică. După astrologia siderală, soarele se află în perioada zodiacală în constelaţia Taur.

Sunt născut în 11 mai, „ziua fanteziei înaripate“, deşi în toate actele de identitate figurează ziua de 13 mai, deoarece eram al nouălea copil al părinţilor mei, iar tata, un domn de-o pedanterie socială exacerbată, m-a declarat la Sfatul Popular abia a treia zi de la naştere. Aşa că, de două ori în luna mai, după cum îmi spune râzând Elaine (ştie ea de ce!), mă sărbătoresc prietenii. Eu, însă, îmi serbez ziua în 11 mai, şi-atunci, mă voi referi la această dată, pentru a răzbi cumva prin desişul provocator şi fermecat al întrebărilor voastre.

Fiind Taur, senzual şi romantic, pasional şi generos, prevăzător, stabil, cald şi loial, pedant şi manierat, m-am simţit îndreptăţit de zodie să mă număr printre cei cu apucături artistice. Aşa cum am mai spus, m-am născut într-o familie cu nouă copii, eu fiind cel mai mic, într-o casă în care nu exista nicio carte. La un moment dat, nu ştiu prin ce minune, s-a trezit rătăcită prin casă o carte cu o poveste fascinantă. Un tânăr viteaz îşi conducea poporul printr-o pădure. Orbecăind prin întunericul ei, temându-se că ar putea rătăci drumul, el şi-a sfâşiat pieptul şi, cu inima în mână, deasupra capului, a luminat calea, salvându-se pe sine şi pe ceilalţi. Aceasta a fost şi prima imagine/ definiţie a Poeziei. Apoi a venit Coană Moaşa la mama acasă, sora doar de mamă a lui Panait Cerna, un soi de Pena Corcoduşa întoarsă într-alt chip (ea m-a şi moşit!), şi mi-a pus în mână o carte cu poeziile fratelui ei, spunându-mi: „El n-a murit de moarte bună-acolo!“. Noaptea, mi s-a năzărit în minte că poeţii sunt rănile luminoase ale lui Dumnezeu. Aşa am început să scriu. Atunci nu aveam habar de zodie şi de înrâuririle ei asupra destinului fiecărui om. Mai apoi, citind, am aflat că nativii în Taur sunt predispuşi la activităţi artistice, de creaţie, că iubesc frumosul, că am o sensibilitate înnăscută. Iar sensibilitate (moliciune, cum îi spunea Mama) am, slavă Domnului, bugătă! Din această pricină plătesc şi azi tribut, căci sensibilitatea mea, împletită cu un soi curios de afectivitate spontană, voluntară, mi-a creat destule probleme sociale, din cauza preconcepţiilor celorlalţi. La maturitate, am reuşit să depăşesc acest soi de complexe cu înrâurire adolescentin-comportamentală. Nu este o zodie păcătoasă, doar că nativii în Taur îşi pot salva destinul doar prin muncă asiduă. Nimic nu primesc de-a gata, iar la mine această prezicere s-a adeverit din plin.

Sunt Taur cu ascendent în Săgetător, o ascendenţă care, cel puţin în plan afectiv, mi-a topit prudenţa, mi-a sporit apetitul pasional şi mi-a dilatat manifestarea bucuriei. Am împrumutat de la ascendent optimismul, entuziasmul, uneori exacerbat, îndrăzneala (ci nu tupeul!) şi gustul pentru conversaţiile fine, inteligente, pentru filosofie. Tot de la Săgetător am manifestările vocale (care mi-au adus, vai, atâtea neplăceri!), nerăbdarea şi, uneori, autoindulgenţa. Sunt extrovertit şi orientat spre obiective. Sunt, de asemenea, înflăcărat, trăiesc cu intensitate totul, sunt iubitor şi solidar. Sunt melancolic şi uşor de sedus, asemeni lui Sean Penn, mai cu seamă cel din secvenţa ultimă a peliculei Nu suntem îngeri (1989). Ascendentul meu fiind caracterizat de semnul focului, iar scrisul este, aşa cum bine ştim, flacără vie, pot spune că acest ascendent, aşa cum reprezentanţi ai zodiei însăşi mi-au marcat viaţa prin tumult, tot aşa ascendentul în Săgetător cred că mi-a marcat scrisul prin gustul pentru un soi de dramatism, poezia mea fiind o fiinţă înrudită cu focul.

În tot şi în toate, sunt caracterizat de o puternică dorinţă de libertate, la modul absolut.

2. Da, în moduri şi măsuri diferite, desigur: cu Lucian Blaga (n. 9 mai 1895), mai cu seamă prin apetitul manifestat de acesta pentru lumină, prin ritmul/ dansul/ bocetul din poezia noastră populară, prin elementul biografic strecurat filigranat în poezia sa, prin gustul elegant pentru aventura intelectuală şi nu numai; cu Tudor Arghezi (n. 21 mai 1880), prin şiretenia diplomatică a ideii, dar şi prin aceea comportamentală, cu care a trecut prin Viaţă, cu Viaţa pre mizerii călcând, dar şi prin poezia neliniştirii şi a adăpostului; cu Rabindranath Tagore (n. 6 mai 1861), prin fiinţa noastră aşezat-melancolică, niciodată total dezvăluită celorlalţi, prin apetitul pentru poezia-pastel şi prin atracţia pentru locuri ale freneziei şi ale comuniunii; cu Mihail Bulgakov (n. 15 mai 1891), prin spiritul revoltat şi prin nelimita de măsură a setei pentru dreptate şi adevăr social, dar şi prin îndoiala atât de umană asupra convingerilor şi prin curajul reaşezării lor în forma perplexă, paradoxală a şovăielii pur umane, aşa ca-n secvenţa biografică marcată de aşteptarea febrilă a unui telefon al reabilitării/ al împăcării din partea lui Stalin, care s-a dovedit a fi o aşteptare zadarnică, descrisă savuros-dramatic de Ion Vartic în cartea sa despre marele scriitor moscovit de pe Sadovaia; cu Balzac (n. 20 mai 1799), prin gustul pentru descriere şi pentru povestire, dar şi prin tragismul cu care şi el a privit îndelung locul presimţirii din Sena, acela care i-a răpit inima, aşa cum şi eu privesc spre locul cu crini albaştri şi ivoriu-dobrogean al nădejdii reîntâlnirii.

3. Tocmai ce spusei prin răspunsul la întrebarea a doua, numai fără a zăbovi în detalii. Nici acum n-o voi face, decât adiind către mărturisiri biografice. Scriitorul născut în aceeaşi zodie, dar şi în aceeaşi zi cu mine este spaniolul Camilo José Cela (n. 11 mai 1916), premiul Nobel pentru literatură (1989). Cu Cela aş avea în comun răzgândirea socială, căci nicidecum politică, eu nefăcând parte din vreun partid politic, spre dezamăgirea multora care pariază degeaba prin cotloanele semiobscure ale Vieţii noastre deloc atente la detaliile care compun întregul. Atitudinea sa independentă şi provocatoare, prin care respinge dictatura lui Franco, faţă de care manifestase un soi de alăturare, fiind chiar rănit în războiul civil şi franchist. Tot astfel şi eu m-am desprins de Funar, cu care credeam că sunt prieten şi nu camarad. Ei bine, alăturarea mea, care a durat vreo jumătate de zi, din cei 12 ani de mandate ale sale, i-a determinat pe unii împătimiţi să mă ignore ca scriitor, şi nu numai, cum ar fi Ştefan Borbély, cel ce se spovedea într-o carte a sa că scrie despre oricare scriitor care-i trimite cărţile sale, chiar dacă nu ar face-o imediat. Ei bine, încurajat de această minciună, i-am trimis cărţile. A fost acum mulţi ani în urmă. M-am întâlnit cu el adeseori. Nu numai că nu mi-a răspuns la salut, dar nu a făcut niciun gest spre a-mi mulţumi măcar, pentru a-mi confirma primirea cărţilor. Un mare critic literar clujean mi-a spus atunci, văzându-mă revoltat: „Bătrâne, el nu va scrie niciodată despre tine, pentru că nu te va ierta că te-ai însoţit o vreme cu Funar!“. Şi acum sunt convins de aceasta. A scris enormităţi despre Ionuţ Caragea ori despre Minerva Chira, exemple la întâmplare, aprecieri care te lasă perplex, dar nimic despre mine. Lăsându-l cât colo pe lăudărosul degeaba critic literar clujean, aş mai spune că, la un an după naşterea mea, Cela înfiinţează la Palma de Mallorca revista literară de mare răsunet Papeles de San Armadans, o revistă marcată de o linie antifascistă, adunând în jurul ei scriitori spanioli din exilul perioadei dictatoriale.

Aşadar, nu poţi judeca un om după un impuls public, căci el se poate răzgândi şi reabilita. Juriul Nobel nu a sancţionat primele sale convingeri, ci a apreciat opera sa literară. La noi, în România, şi la nivel mai mic, mult mai mic, nu se întâmplă să vedem un astfel de comportament al eleganţei creditării reabilitării tale ori a celuilalt. Căci până la urmă, ce diferenţă ar fi fost între Cela şi Cerna, dacă s-ar fi întâmplat altminteri?