Ion Bogdan Lefter

Cum se poate profita de zodii

Sînt un „peşte“ care nu crede în zodii. Dacă înţelegi cu adevărat diversitatea enormă, uluitoare, practic infinită a naturii, inclusiv a celei umane, a fiinţelor noastre corporale, niciodată identice, nici măcar cînd e vorba despre gemeni, şi mai ales a minţilor noastre, a psihologiilor, a individualităţilor, a personalităţii fiecărui om de pe lume, cum să iei în serios ideea că am fi reductibili la doar douăsprezece tipare şi-am putea face şi păţi aceleaşi lucruri în funcţie de datele noastre de naştere?! Idee atît de ridicolă încît au trebuit inventate nuanţe suplimentare, „ascendenţi“ (dacă asta e forma de plural zodiacal!) şi ce-i mai inspiră pe autorii care tot fantazează improvizînd mereu alte şi alte profeţii în rubricile „specializate“ din gazete, de la televizor, din Internet. Ar avea un anume haz dacă n-ar fi luate măcar un pic în serios de consumatori, chiar şi de cei care zic că doar se-amuză să vadă ce mai zice „zodiacul“ c-o să li se întîmple…

Ar mai fi şi expresivitatea respectivelor compoziţii ca foarte scurte proze – în fond – „de anticipaţie“ (cum se spunea – sau încă se mai spune? – despre literatura science fiction): cîteodată poematice (deşi cam liricoide, cam sentimentale!), eventual hître (de obicei de-un umor cam silit!), oricum involuntar-comice toate, drept care specia trebuie să fi atras atenţia scriitorilor cu simţ parodic. Or fi exploatat-o la noi un Mircea Horia Simionescu sau, în versuri, Şerban Foarţă?! Nu-mi amintesc cînd, unde, dacă! Sau omologi ai lor de pretutindeni?! Aş zice că hazul potenţial e mare şi de altă calitate decît cel invocat un paragraf mai sus.

Altfel, sigur că se poate glosa cu şarm la temă, chiar şi de către cetăţeni convinşi de „clarviziunea“ zodiacelor. Totuşi, alături de opiniile celor care cred în ele, măcar una sceptică îşi poate revendica legitimitatea…

În schimb, completamente incredul fiind faţă de validitatea premonitorie a speciei, pot oferi şi eu o mică naraţiune „la temă“, cu totul „profană“. O păţanie de familie de „peşti“:

M-am născut pe 11 martie. Simona, soţia mea – pe 10 ale lunii (cu 8 ani mai tîrziu, spre norocul ei!). Două dintre consecinţele căsătoriei noastre: de-atunci încoace, cele două zile de început de primăvară n-au mai fost pentru noi distincte, ci „sudate“ între ele în fracţiunea de secundă în care se-ating la miezul nopţii; şi-am făcut mereu cîte o singură petrecere comună de sărbătorire a zilelor de naştere (ba chiar cred că am inaugurat formula înainte de „oficializarea“ relaţiei şi nu ne-am mai oprit decît… în pandemie!). Trecut-au anii şi, cînd se apropia vertiginos momentul ivirii pe lume a fetiţei noastre Danda, se făcuse tot de martie. Ne ducem împreună, Simona şi cu mine (de fapt, toţi trei!), la ultimul consult medical de dinaintea marelui eveniment. Medicul – în vîrstă, mititel, ca un bunicuţ blînd, constată că fetiţa nu s-a răsturnat în poziţia necesară naşterii naturale. E obligatorie cezariana. Ziua n-o să mai fie – deci – o incertitudine pînă să ajungem la soroc: o stabilim acum. Ne spune să venim luni, 15 martie. Şi adaugă: „Nu operăm sîmbăta şi duminica [adică pe 13 şi pe 14]. Dacă vreţi, se poate şi vineri 12!“. Exact aşa: 10-11-12! Ne-am fi aliniat datele naşterilor ca la paradă, ca-ntr-o poantă! Foarte amuzant (apropo de haz), nu-i aşa?! Sau… prea de tot! Încît ne-am uitat unul la altul şi, înţelegîndu-ne din ochi, i-am spus într-un glas doctorului să rămînă cum a spus el de prima dată, pe 15, fără să intervenim noi în destinul fetei şi s-o „tragem“ pe 12 ca să ne iasă „pasienţa“ în familie…

O „poantă“ tot am inventat pînă la urmă, profitînd fără scrupule de zodia comună: după naşterea Dandei, „peştişoară“ şi ea, am proclamat casa noastră… un acvariu!

Cu o codă (ca-n muzică!). Trecuseră doar cîteva săptămîni, poate cîteva luni de cînd eram trei, cînd Simona a găsit în oraş un suport pentru lumînări alcătuit din tije metalice: două verticale la margini, fixate într-o lamelă-postament şi cu căuşurile în vîrfuri, iar restul – sudate (la propriu!) între ele ca traversele care unesc şinele de cale ferată, însă nu drepte de data asta, ci curbate, alungite, închipuind… trei peşti stilizaţi, „desenaţi“ în aer de contururile tijelor, cu cîte-un ochi şi cu codiţe, unul cu capul spre dreapta, următorul – spre stînga şi ultimul de jos – din nou spre dreapta! Sau doi spre stînga şi unul spre dreapta, dacă întorci compoziţia! Ne-a amuzat grozav potriveala: parcă fusese făcut pentru familia noastră suportul de lumînări cu cei trei peşti susţinători. A devenit pe loc emblema casei!

Repet: nu crede absolut deloc în zodii…