Ion Pop
Să spun, mai întâi, că am cunoştinţe destul de precare despre astrologie şi zodiace, nu mă pricep la scări, căsuţe, asecendente şi descendente, mă intimideează calculele pedante ale diverselor faze, pe ore, răsărituri de soare, prime ţipete de nou-născuţi, la care se face referire în astfel de cataloage simbolice cu pretenţii de precizie şi nuanţă. Mare încredere n-am avut niciodată în „potrivirile de stele“ bănuite a fi decisive pentru câte un destin omenesc, iar banalizarea conjuncţiei de astre puse mai nou în relaţie cu succesul afacerilor zilnice, a bunelor sau relelor relaţii cu şeful de birou etc., mi se pare chiar jignitoare prin abuz de frivolităţi. Ceea ce poate ieşi de la prima oră matinală pe gura unor dubioase prezicătoare ad-hoc e ridicol şi a le da atenţie e curată pierdere de vreme, dacă nu vrei să te amuzi de naivitatea ori de prostia unor puneri în ecuaţie cosmică a celor mai banale situaţii de viaţă cotidiană, de-a dreptul înjositoare pentru „geometria înaltă sfântă“.
Acestea fiind zise, am fost întotdeauna foarte sensibil la poezia acestor asocieri între vieţile omeneşti trecătoare şi stabilitatea impunător-solemnă a reperelor celeste căutate în sprijinul fragilităţilor noastre de trestii mai mult sau mai puţin gânditoare; chiar cu conştiinţa că multe dintre ele par astfel doar de la distanţele de la care le putem contempla, ştiind de fapt că ele nu corespund în infinitul cosmic cu ceea ce ni se pare din unghiul nostru strâmt de vedere a fi aşezat pe firmament pentru totdeauna. Dar cum să nu te emoţioneze nevoia de bună situare a făpturilor noastre sub semne mai durabile decât noi, cu sentimentul (iluzia) că participăm la muzici ale sferelor şi la orbite planetare ce pot consola de prea multele dereglări de axe şi curbe nesigure pe care se mişcă timpul nostru mic? Omul profund, fie şi în rare momente de întoarcere atentă spre sine, a simţit dintotdeauna nevoia să se ştie integrat într-o ordine superioară, şi-a dorit, cioban sau plugar, o stea a lui, de veghe, a citit în căderea unei stele stingerea unai vieţi de om, – în răsăritul alteia, o naştere nouă. Să se nască sub o zodie bună şi-au dorit mulţi, aţii şi-au blestemat steaua sub care au apărut pe lume, – speranţă sau resemnare aşadar, însă, oricum, sentiment al unei înscrieri fericite ori nu într-un ansamblu integrator, de care nu putem fi străini. Immanuel Kant a formulat exemplar, la modul ideal, această nevoie de armonie dintre „cerul înstelat de deasupra noastră“ şi „legea morală“ din noi. În poezia românească, se ştie că un Ion Barbu, cu al său Joc secund, a evocat vibrant „plaiul de vis prielnic potrivirilor de stele“, „înalta conexiune“, a invocat recii paznici astrali, şi-a înscris viziunea într-o ritmică de „nunţi necesare“, iar al său „neclătinat idol El Gahel“, a desenat pe pagina unui poem hexagonul emblematic ce aproxima figura supremă a unei asemenea geometrii. Întrebarea, pusă astăzi unor absolvenţi de liceu, poate chiar de Universitate, despre câte constelaţii şi semne zodiacale cunosc, ori dacă le mai caută pe cer, ar fi, însă, periculoasă…
Eu m-am născut, zice Horoscopul, în zodia Racului, – semn prea puţin promiţător de vitejii existenţiale, cu slăbiciuni compensatoare totuşi, – o sensibilitate mai aparte, capacitate de emoţii puternice, tendinţe de conciliere cu ceilalţi, oscilaţii între scepticism şi încredere în sine, oarecari talente… Mărturisesc că am recunoscut câteva asemenea trăsături şi la oameni născuţi cam sub aceleaşi stele, după cum alte stigmate astrale mi s-a părut uneori a corespunde cu firi mai aspre şi mai reci, foarte diferite de ale mele. Diferenţe tranşante nu-mi pare că există, totuşi, între diversele tipuri de sensbilitate, cauzate neapărat de edicte stelare, caracterele se mai şi educă, se şlefuiesc ori se strică în raport cu modelele înnăscute, în condiţii de viaţă prielnice sau ostile… Lista de spirite afine de pe listele astrologice poate fi măgulitoare, – în cazul Racului meu, un savant ca Tesla, un scriitor ca Proust, Kafka, Prandello Anna Ahmatova, Antonio Gaudi, Neruda, Szymborska, Petrarca… Onorant, dar… Am comunicat foarte bine cu „raci“ mai apropiaţi, – de pildă, cu regretatul Alexandru Muşina, spirit luminos şi de mare omenie, un minunat talent, ori cu bunul prieten echinoxist Peter Motzan, cu care simt într-adevăr că am profunde afinităţi – tot un sentimental disimulat, tot om de treabă… Alte semne cereşti nu m-au împiedicat să mă simt apropiat de mulţi oameni care ar fi trebuit sau nu să le semene…
În orice caz, încărcătura simbolică a semnelor zodiacale ne încurajează să credem, cât de cât, că „aura“ noastră ce se tot şterge, mai pâlpâie şi va mai pâlpâi încă.