Willem Elsschot

• Willem Elsschot. Foto (c) AMVC-Letterenhuis.

Willem Elsschot, pe numele său real Alfons De Ridder, s-a născut la Anvers în 1882, unde a şi murit în 1960. După terminarea studiilor de economie şi business la Anvers, a avut multe slujbe la Anvers, Bruxelles, Paris şi Rotterdam. În acest din urmă oraş, şi-a scris primul roman, Villa des Roses (1913), în care povesteşte despre şederea sa la Paris, în 1906, cînd a locuit la o pensiune ţinută de un cuplu francez. La Paris, Elsschot era în slujba inspectorului general de la Ministerul Lucrărilor Publice din Argentina, un şarlatan monden. După întoarcerea sa la Anvers, va deveni directorul unei agenţii de publicitate de mare succes. Alături de texte publicitare, a scris o operă literară care abia însumează 700 de pagini de proză şi o mînă de poeme, dar cu o mare influenţă în Flandra şi Ţările de Jos. Elsschot este autorul flamand cel mai tradus din lume. România a trebuit să aştepte pînă în 2020 pentru a vedea publicată una dintre capodoperele sale, Kaas / Caşcaval (1933), tradusă direct din neerlandeză de Doina Ioanid şi Jan H. Myskin. Editura Univers, care a acceptat provocarea de a publica acest roman în română, urmează să continue acest efort cu Villa des Roses. Vă propunem primul capitol ale acestui roman, în care Elsschot prezintă pensiunea şi pe proprietarii săi, domnul şi doamna Brulot. (Jan H. Mysjkin)

Domnul şi doamna Brulot

Traducere din neerlandeză de Doina Ioanid şi Jan H. Mysjkin

„Villa des Roses“, unde soţii Brulot ofereau mese cu meniu fix şi camere de închiriat, se afla pe rue d’Armaillé, o stradă nu prea strălucită printre spaţioasele bulevarde ale „Quartier de Ternes“. Casa însăşi era după asemănarea străzii: nu avea decît un etaj, în vreme ce de jur împrejur se înşiruiau clădiri cu cinci sau şase etaje care dominau mîndre, de o parte şi de altă, „Villa“. Astfel, pensiunea te cam ducea cu gîndul la o fostă casă de ţară, asediată şi încercuită de fluxul de neoprit al marelui oraş; cît despre precizarea din atributul „des Roses“, nimeni nu reuşise vreodată să-i dea vreo explicaţie valabilă. Fără îndoială, casa avea o grădină, ceea ce era deja o raritate la Paris, dar de cînd domnul şi doamna Brulot se stabiliseră în acea locuinţă – iată, mai bine de 16 ani – nici o mînă miloasă nu se îngrijise de grădină, aşa încît trandafirii şi celelalte flori ţineau de vremuri de mult apuse. În plus, cum umbrele uriaşe ale caselor vecine acopereau tot terenul Vilei, era o grădină slab însorită. În asemenea condiţii, doar iarba reuşise să reziste, iarba căreia îi prieşte cu atît mai mult cu cît te ocupi mai puţin de ea, care este prietena pietrelor uitate şi a ruinelor în devenire.

Aşa stînd lucrurile, doamna Brulot se hotărîse repede să crească găini: erau vreo 30 care ciuguleau prin „parcul“ Vilei. Şi de parcă Parisul nici n-ar fi existat, iar soarele nu asfinţea deloc în regatul lor, aceste păsări, într-adevăr, făceau ouă pe care doamna le vindea în oraş cu 20 de centime bucata. Pentru garnizoana Vilei, doamna cumpăra, cu jumătate din preţ, ouă italiene, se ducea dimineaţa să le ascundă ici şi colo în grădină, după care, în timpul zilei, erau aduse triumfal în bucătărie. Se întîmpla ca unii să se plîngă de carne sau de cafea, dar în privinţa ouălelor, doamnele şi domnii erau cu toţii de aceeaşi părere: pur şi simplu n-aveau pereche în tot oraşul.

Pe faţadă, lîngă poarta de la intrare, stătea o tăbliţă neagră, pe care se putea citi cu litere de aur:

________________________

|              |

VILLA DES ROSES

|              |

Maison C.A. BRULOT

|              |

pension de famille de premier ordre

Tout le confort moderne

Grand parc pour enfants

Prix divers et à convenir

Déjeuners et dîners au cachet

|              |

ENGLISH SPOKEN^[1]

|________________________|

„Pension de famille de premier ordre“ era, fără îndoială, puţin exagerat.

Cît despre „confort moderne“, el consta mai ales în aceea că primeai încă de la venire cheia casei şi era deci posibil, chiar şi noaptea, să pleci şi să vii după bunul plac, fără să trezeşti pe cineva cu clopoţitul soneriei. Dimpotrivă, nici pomeneală de iluminat electric şi de sală de baie. Dacă din întîmplare un nou venit fie începea să se simtă după o săptămînă nespălat, fie că ţinea să ştie totul dinainte de a-şi lua vreun angajament, doamna Brulot îi preciza drept lămurire că renunţase la aceste două inovaţii din cauza pericolului pe care-l reprezentau. Incendiul de la Bazar de la Charité, în care pieriseră cîteva sute de persoane, fusese provocat, după doamna Brulot, de un scurtcircuit şi, în apropiere, vizavi de Villa, un portărel care n-avea nici 40 de ani se înecase în cada de baie, fără ca vecinii să fi auzit nici cel mai mic strigăt.

Formula „Déjeuners et dîners au cachet“ însemna că se putea de asemenea mînca la prînz şi seara fără să stai acolo, la Villa, ceea ce făcea variabil numărul de guri de hrănit.

Acel „English spoken“ data din perioada în care unul dintre pensionarii Vilei fusese un domn care trăise la Londra şi, din acest motiv, făcea paradă cu engleza sa. Doamna Brulot îşi amintea încă patru, cinci cuvinte precum yes, no, money, room şi dinner.

Să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Trebuie să spunem, spre cinstea doamnei Brulot, că mîncarea, lăsînd de-o parte cîteva ingrediente de importanţă secundară, şi acele ouă, chiar nu era deloc proastă. Cumpăra ea însăşi materiile prime şi lăsa pregătirea lor în grija unei fete la bucătărie, ajutate de o cameristă, care, de obicei, avea cîteva noţiuni culinare. Felurile de mîncare, cel puţin cele servite la cele două mari mese comune, respectiv la prînz, la ora 12.00, iar seara, la ora 7.00, erau aceleaşi pentru toţi pensionarii Vilei. Şi totuşi se practicau preţuri foarte variate. Diverşi factori erau de o influenţă mai mult sau mai puţin determinantă în privinţa asta, şi în primul rînd dimensiunile, situarea şi mobilarea camerei pe care o ocupa un pensionar, cantitatea de hrană consumată, reputaţia financiară a ţării de unde venea (americanii, de exemplu, plăteau de regulă mai mult decît polonezii sau armenii), în fine, starea de sănătate şi vîrsta pensionarilor, neplăcerile mai mult sau mai puţin importante cauzate de fiecare dintre ei. De aceea, nu erau acceptaţi decît de probă, fie pentru o săptămînă, fie pentru o lună, după impresia pe care i-o făceau doamnei Brulot la prima întrevedere, la care se ţinea cont şi de greutatea şi gabaritul bagajelor aduse. Cu vremea, acest factor devenise mai puţin decisiv, doamna Brulot trăind experienţe dintre cele mai deplorabile cu nişte valize uriaşe.

Se întîmpla încă deseori ca doamna Brulot să se înşele complet în aprecierea noilor veniţi, deşi avusese timp de-a lungul anilor să se perfecţioneze în studiul, în fond, legat direct de meseria sa. Astfel, nu reuşea să scape întru totul de prejudecata conform căreia oamenii graşi consumă mereu mai mult, iar slabii, în general, mai puţină mîncare şi băutură, în vreme ce obezii sînt supuşi deseori cumpătării, pe cînd mulţi slăbănogi se plimbă cu un vierme solitar în ei, care se dovedeşte a fi, evident, catastrofal pentru o pensiune. Continua, de asemenea, să accepte unul sau mai mulţi pensionari răi platnici, deşi se jura de fiecare dată pe Dumnezeu şi toţi sfinţii că nu se va mai lăsa păcălită. Trebuie să spunem că nu era o sarcină uşoară să refuzi oile rîioase într-un stabiliment care voia să-şi păstreze bunul renume, neimpunînd vreodată plata în avans, căci după cum se petrec fatalmente lucrurile în afaceri, firma Brulot era şi ea în permanenţă ţinta a tot felul de maşinaţiuni şi de practici viclene ale concurenţilor fără scrupule.

Ca să dau un exemplu. Închipuiţi-vă că doamna Durand, care ţinea pensiunea „Sweet Home“ din acelaşi cartier, primise într-o zi o delegaţie de patru sîrbi trimişi la Paris de guvernul ţării lor, ca să se dedice unui studiu aprofundat al ultimelor noutăţi în materie de combatere a incendiilor şi de învăţare a copiilor retardaţi. Li se oferea, pe cît se putea, tot ce era mai bun, din moment ce totul era oricum pe spezele Legaţiei Sîrbe, al cărui interpret fusese chiar invitat la cină spre a fi prezentat doamnei Durand, care se simţise foarte onorată de această amabilă atenţie. Pînă în ziua în care debarcă la Sweet Home un bruxellez care, auzindu-i pe acei domni vorbind între ei, recunoscu patru dintre concetăţenii săi. Mare fu disperarea doamnei Durand, mai ales că fusese convenit un preaviz de o lună, aşa încît delegaţia avea pe deasupra dreptul să nu plece decît la 31 de zile după aceea. Totuşi, după lungi parlamentări, se ajunse la un aranjament satisfăcător pentru cele două părţi. Acei domni consimţeau să plece pe dată, cu condiţia ca doamna Durand să-şi dea cuvîntul de onoare că nu amestecă poliţia în afacerea aceea şi să le indice membrilor delegaţiei o pensiune bine ţinută, unde să-şi poată continua activităţile. Acordul fu riguros respectat, şi astfel cei patru sîrbi debarcară la Villa des Roses, unde rămaseră patru luni.

Trebuie aşadar să recunoaştem că doamna Brulot, în vîrstă de 45 de ani, avea o sarcină greu de îndeplinit, mai ales dacă ţinem cont că soţul său se ocupa puţin de afaceri, iar doamna era pe deasupra inspectoare la Asistenţa publică a oraşului Paris. Slujba sa consta în a le face vizite o dată la două zile lăuzelor nevoiaşe, ceea ce-i aducea în plus o sumă de 250 de franci pe lună.

Doamna Brulot ţinea grijulie casa pensiunii separat de banii pe care-i cîştiga la Asistenţa publică, şi cînd, după un caz precum acela cu sîrbii, trebuia să umble la puşculiţa personală, nu rata niciodată ocazia să-i zică domnului Brulot dacă-şi dădea seama – da sau nu? – că-şi prăpădea proprii bănuţi în afacerea aia.

Circula zvonul că Asistenţa publică îi aducea doamnei chiar mai mult decît 250 de franci pe lună şi că se bucura de protecţia specială a directorului departamentului său. Acesta era, se spunea, adevăratul motiv pentru care fusese deja decorată de două ori şi i se acordase o diplomă. Diploma era agăţată pe un perete din „sala festivă“, iar doamna îşi punea decoraţia în piept de fiecare dată cînd pleca să-şi facă turul.

Oricum ar fi fost, e sigur că i se întîmpla deseori doamnei să primească „petits-bleus“-uri, adică misive expediate prin tuburile de aer comprimat, care circulau în toate sensurile înăuntrul frontierelor oraşului şi ajungeau în general la destinatar într-o oră, ceea ce nu era în nici un caz semn bun. Dar ea era, bineînţeles, destul de în vîrstă şi de înţeleaptă pentru a şti cum să se poarte.

Înfăţişarea doamnei Brulot nu lăsa o impresie defavorabilă, deşi îi lipsea distincţia din cauza unui nas prea cărnos, care amintea de tipul Bourbon, aşa cum cîinii de mahala te fac să te gîndeşti cîteodată la foxterierii de rasă pură. Suferea într-adevăr de o boală care se caracteriza în mod esenţial, atunci cînd mînca anumite fructe şi legume, mai ales căpşuni şi banane, prin mîncărimi, o umflare a nasului şi a mucoasei bucale, iar cum îşi scărpina deseori nasul ca să-şi uşureze mîncărimile, acesta se dilata şi făcea cîteva pliuri bizare, ceea ce-i dădea aerul unei persoane mereu înciudate. Doamna Brulot era corpolentă, dar fără exagerare pentru vîrsta sa; avea o inimă de aur, îşi confecţiona ea însăşi pălăriile şi, îmbrăcată în ţoale ieftine, avea mai degrabă un aspect plăcut.

Domnul C.A. Brulot avea cu 20 de ani mai mult decît soţia sa, deci aproape 65 de ani, şi practicase, se pare, profesia de notar într-un sat. Doamna Brulot îi dăruise un fiu, care murise la vîrsta de 6 ani şi fusese înmormîntat în cimitirul satului. A fost unul dintre rarele evenimente care au avut puterea de a-l emoţiona pe domnul Brulot; totuşi, doamna Brulot, ea mai ales, a plîns cu lacrimi fierbinţi şi timp de săptămîni, în fiecare seară după închiderea cimitirului, stătuse în faţa grilajului, căci de acolo putea vedea un copăcel care creştea pe mormîntul fiului lor. După domnul Brulot, moartea aceasta fusese principalul motiv pentru care îşi cedase notariatul şi venise la Paris, ca să ţină Villa des Roses. Sperase ca soţia sa să-şi găsească mai multe distracţii în capitală şi, cel puţin la capitolul ăsta, nu fusese dezamăgit în speranţele sale. Ïnsă, succesorul său nu l-a plătit decît în parte sau i-a tras clapa în vreun alt mod josnic, căci pînă şi în ziua aceea, după 16 ani, se părea că domnul Brulot se afla tot în proces, pentru a-şi revendica drepturile. În acest scop, era nevoit de trei sau patru ori pe an să apeleze la finanţele soţiei, care de fiecare dată îl asigura solemn că data aceea era cu adevărat ultima.

Domnul Brulot avea creştetul capului chel, cu o coroană de păr lung şi cărunt şi se acoperea mereu cu o bonetă neagră, singurul lucru pe care-l păstrase din fosta profesie. Printre altele, fusese soldat în 1870 şi făcut prizonier de către nemţi, motiv pentru care purta încă o mustaţă uşor războinică şi un barbişon ascuţit. După-amiaza, după ce farfuriile şi paharele erau puse la locul lor, putea fi văzut în sala aşa-zis „festivă“, afundat pînă la gît în dosarele sale, iar cînd doamna Brulot apărea, mormăia: „O să-i vin eu de hac canaliei ăsteia“. Domnul Brulot suferea cînd de gută, cînd de răceli de cap şi de piept, cînd de colici ale bilei şi ale ficatului, precum şi de diabet, dar fără să moară din cauza asta, iar cînd zăcea la pat, şi doamna Brulot era plecată, bonele abia de îndrăzneau să vină în camera lui, dacă vreuna dintre ele era chemată să-i dea medicamentele. Nu aveau nici cel mai mic respect pentru părul său cărunt şi nu şovăiau, cînd frecau podeaua din sala festivă, să-şi împingă cîrpa de spălat pînă la picioarele sale.

De ani buni, doamna avea o maimuţă, un uistiti, pe care-l numea „mon fils“ şi care-o alina puţin pentru faptul că n-a mai avut copii. Cînd mergea să se plimbe şi nu era prea urît afară, îşi strecura animăluţul care, fără coada sa, nu era mai mare decît un pumn, între rochie şi mantoul său, unde era imposibil să-i zăreşti căpşorul ce se confunda perfect cu blănurile ieftine ale doamnei.

Lui Chico, căci ăsta-i era numele, i se îngăduia să se aşeze la masă cu persoanele adulte, şi era în al noulea cer cînd doamna îl lăsa să-i ciugulească din gură. Atunci, ochii săi mici îi sclipeau şi scotea un strigăt care te făcea să te gîndeşti în acelaşi timp la un ciripit de vrabie şi la chicotitul unei fiinţe umane. Chico dormea între domnul şi doamna Brulot şi era gelos pe toţi domnii din Villa, cu excepţia fostului notar. Doamna era legată tandru de el, iar în ziua în care a avut de ales între Chico şi un cuplu foarte convenabil de englezi, care-i plătea bani frumoşi, dar prefera să nu stea la masă în compania unui animal, ea n-a şovăit, cu un suspin, i-a sacrificat pe englezi şi l-a păstrat. Astfel, Chico îşi adora stăpîna. Cînd frigul nu-i permitea acesteia să-l ia cu ea, îi saluta întoarcerea cu ţipeţe şi gesturi stranii, dar i se întîmpla să se îmbufneze, şi atunci refuza să primească orice fel de hrană de la ea.

(fragment din romanul Villa des Roses)

^[1]   În franceză în original. VILLA DES ROSES / Casa C.A. BRULOT / Pensiune de familie de primă mână / Tot confortul modern / Parc mare pentru copii / Preţuri diverse şi convenabile / Dejunuri şi cine cu cartelă. VORBITORI DE ENGLEZĂ.