MIRCEA MOŢ, ÎN PORTATIV LITERAR

După studii şi cărţi de referinţă dedicate Cercului Literar de la Sibiu (aş aminti doar volumul lui Petru Poantă, Cercul Literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, din 1997, Ovid S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitman, Cercul literar de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane ori cartea lui Dan Damaschin, iniţial teză de doctorat la Ion Vartic, Cercul literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europenism şi universalitate sau Cercul Literar de la Sibiu/Cluj. Glosse/Restituiri/Corespondenţe, a aceluiaşi autor) şi după articole cu vizibile intenţii de micromonografii, criticul şi istoricul literar Alexandru Ruja publică o substanţială lucrare despre Cerc şi cerchişti, Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite (Editura Muzeului Literaturii române, 2020).

Întrebarea de ce o nouă carte despre Cerc nu se justifică ţinând seama de relaţia care se stabileşte între text/fenomenul literar şi criticul inevitabil subiectiv, conştient că interpretarea rămâne o negociere a sensului şi o încercare de aproximare a intenţiilor operei şi, ceva mai temperat, ale autorului.

După cum autorul afirmă într-un scurt Argument, volumul Cercul Literar. Destine frânte – destine împlinite este „o carte scrisă stratificat, în portativ literar, cu tonalităţi şi intensităţi diferite, de la o secţiune cuprinzând repere biografice, la activitatea şi încadrarea în grupul literar pe care l-a reprezentat Cercul Literar – dând distincţie unui moment din istoria literaturii –, trecând la comentariul operei, care întotdeauna este o creaţie individuală, chiar dacă urmează o linie a grupării, cum ar fi, spre exemplu, la poeţi, cultivarea baladei“.

Spre deosebire de alte cărţi dedicate Cercului Literar de la Sibiu, volumul lui Alexandru Ruja îşi propune să configureze profilul acestui reper cultural românesc fără a scăpa din vedere cerchiştii, cărora autorul le prezintă opera şi traiectoria existenţială, ca „destine frânte“ sau ca „destine împlinite“. Carte despre Cercul Literar de la Sibiu, recentul volum al lui Alexandru Ruja este, aşadar, în acelaşi timp o carte despre cerchişti, aproape fiecărui membru al Cercului dedicându-i-se pagini substanţiale, cu valoarea unor adevărate micromonografii: „Desigur că despre toţi cerchiştii s-ar putea scrie monografii, cărţi (despre unii s-au şi scris). Pe noi ne interesează în această carte să le privim existenţa şi creaţia sub un anumit unghi al destinului lor: destine frânte – destine împlinite. De aceea vom avea în atenţie atât interpretarea operei lor, creată într-o viaţă în care nu au avut libertate deplină, cât şi momentele în care li s-a limitat libertatea, când au fost urmăriţi de organele de represiune, traumatizaţi, condamnaţi şi închişi. Pe lângă valorizarea critică prin comentariu asupra operei lor, în carte vor fi incluse extrase din documente care dovedesc acest lucru“.

Un important capitol al volumului are în atenţie manifestul şi revista Cercului Literar de la Sibiu, capitol ce lasă impresia unui cadru în care sunt prezentaţi de fapt cerchiştii, cărora le este rezervată cea mai mare parte a cărţii.

Criticul citeşte/reciteşte atent scrisoarea către E. Lovinescu, devenită Manifest al Cercului Literar de la Sibiu (scrisă de I. Negoiţescu) şi reţine, cu recunoscuta rigoare a profesorului, ideile ce definesc în ultimă instanţă specificul Cercului. Adeziunea la maiorescianism se concretizează, subliniază autorul, prin perspectiva reprezentanţilor Cercului asupra destinului culturii române. În spirit maiorescian, manifestul diferenţiază valoarea estetică de celelalte valori, fără să fie neglijată „nivelarea cu occidentul“ („Autoritatea lui Titu Maiorescu a impus această concepţie… întâiul pas spre nivelarea cu occidentul“). Referindu-se la literatura din Ardeal, scrisoarea devenită manifest adoptă o pronunţată atitudine critică, acuzând, prin excesiva concentrare pe rural, tocmai „lipsa gravă a unei conştiinţe estetice“. Totul pledând pentru o literatură de tip urban, „pe principiul estetic“, pe respingerea oricărei „exaltări a etnicului şi moralului“. În sfârşit, Alexandru Ruja se referă la ralierea la lovinescianism, care avansează „configurarea celei de-a patra generaţii postmaioresciene“. În prezentarea Revistei Cercului Literar, Alexandru Ruja reţine un detaliu semnificativ, pe care-l inserează în demersul său, subliniind astfel la modul convingător spiritul publicaţiei. Revista ar fi trebuit să se numească Euphorion. Punctul de vedere al lui I. Negoiţescu reţine atenţia în acest sens: „În introducerea mea, eu voi propune ca ţintă a noastră pe acel Euphorion iniţial al lui Goethe, în care s-au armonizat ordinea, măsura, regula grecească şi fausticul – romanticul german. Toate decăderile romantice contemporane, semne ale crizei şi dezastrului, cum naturalismul şi suprarealismul etc. sunt consecinţele acelei rupturi din Euphorion. Noi să propunem restructurarea goetheană. Poezia Cercului e pe această linie. Iar delimitările noastre între genuri şi între valori au acelaşi sens“.

Cu satisfacţia datoriei împlinite, faţă Cerc şi faţă de sine însuşi, Alexandru Ruja se concentrează, în următoarele capitole, asupra cerchiştilor: Victor Iancu, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Ion Negoiţescu (criticul a semnat I. Negoiţescu), Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Deliu Petroiu (lipsesc Radu Enescu, Cornel Regman, Ioanichie Olteanu). Autorul acordă atenţia cuvenită „operei“ şi biografiei, marcându-i acele puncte de referinţă care motivează din punctul de vedere al istoricului literar ideea destinului, frânt sau, mai rar, împlinit. Este, în ultimă instanţă, ceea ce şi-a propus criticul, ce pare convins că despre Cercul Literar de la Sibiu s-a spus totul dacă nu cumva şi ceva pe deasupra. Aşadar, după ce a conturat un profil al Cercului, prin Manifest şi prin Revista Cercului Literar, îl regăseşte, ca spirit profund, în activitatea şi traiectoria existenţială a reprezentanţilor unui moment cultural ce aminteşte nu întâmplător momentul Junimea.

Alexandru Ruja scrie pagini demne de menţionat despre toţi cerchiştii. Dacă în cele ce urmează mă opresc asupra „micromonografiei“ dedicate lui Ştefan Aug. Doinaş o fac din convingerea că aici se evidenţiază cel mai bine calităţile de critic şi istoric literar ale lui Alexandru Ruja. După o prezentare a biografiei în documentate „consideraţii biografice“, Alexandru Ruja reţine o trăsătură dominantă a personalităţii scriitorului: „Ştefan Aug. Doinaş este un scriitor la care dimensiunea culturală a existenţei şi creaţiei joacă un rol important. În fiinţa scriitorului se uneşte talentul nativ cu deschiderea spre cultură, cu aviditatea de acumulare şi interpretare a valorilor culturale. Pentru Doinaş contaminarea de cultură «constituie baia lustrală de fiecare zi a poetului». Nu poate să existe o revărsare a eului poetic ca simplă manifestare a eului personal, pentru că actul cultural în diacronie şi sincronie modelează atitudinea poetică“. Cum era firesc, criticului are în atenţie „sensurile baladelor“, cu atât mai mult cu cât acestea se înscriu în spiritul Cercului Literar, reţinând o caracteristică a baladescului lui Doinaş, pe care o urmăreşte convingător prin demersul analitic: „În baladele lui Ştefan Aug. Doinaş, mai puţin decât în cele ale lui Radu Stanca sau Ioanichie Olteanu, spre exemplu, nu trebuie să-i căutăm evenimentului vreo semnificaţie în sine. El constituie doar un pretext pentru desfăşurarea de ritualuri, dezvăluirea de simboluri sau crearea de mituri“. Acelaşi demers critic funcţionează convingător şi atunci când poezia lui Doinaş este plasată sub semnul orficului ori când criticul se referă la psalmi.

Carte a unui serios istoric şi critic literar, Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte-destine implinite constituie o importantă contribuţie la cunoaşterea unui moment de referinţă al culturii române.