ION BOGDAN LEFTER, VERSURI EMINESCIENE, UN LAPSUS ŞI-UN HOMUNCULUS…

Foarte interesante sînt şi celelalte scrieri de juneţe ale lui Leon Leviţchi editate în 2018 de Contemporary Literary Press în seria de „cărţi on-line” recuperate din arhiva sa, păstrată cu grijă în familie. Versuri, jurnal, proză, teatru, tatonări pe toată gama genurilor literare, din studenţie şi din anii primelor etape profesionale, în preajma şi-n timpul războiului mondial al II-lea (cînd a şi fost recrutat ca traducător în Armata Regală!), apoi după încheierea conflagraţiei şi după instaurarea regimului comunist. Se va dedica meseriei sale anglistice, dar se şi caută în continuare, purtat de irepresibilele elanuri ale exprimării de sine. E un tînăr emancipat, cu o „bună creştere”, cultivat, poliglot, fluent în mai multe limbi străine, la el acasă şi-n România, şi peste mări şi ţări; pe scurt – un român european, cu toate posibilităţile şi cu tot viitorul în faţă, cel puţin pînă la finele lui 1947, cînd începuse deja să se-aşeze în albia profesională predînd engleza în licee bucureştene. Citindu-i textele literare te şi întrebi dacă nu cumva îşi va fi reprimat ulterior chemările creative chiar din motive politice, preferînd să lucreze ca „tehnician” al unei meserii şi-aşa „suspecte” de filo-britanism şi filo-americanism…

Fără să respecte cronologia elaborării lor, seria editorială LLA – „Leon Leviţchi Archive” mai recuperează microromanul Călătoriile lui Lapsus din 1954, poeme din anii 1938-1939 şi-apoi din 1944-1946, două piese de teatru, interviuri şi articole radiofonice, caiete cu însemnări şi conspecte, ciorne de lucru, documente personale.

Versurile din Caietul Verde. Poeme (1938-1939) (LLA 6, cu 2 fascicule) sînt scrise în casa părintească de la Hotin, în Anglia, la Exeter, şi la Bucureşti, poate şi-n alte locuri, pe unde l-au purtat paşii în anii de studiu. Din nota editorială Descriere manuscris aflăm că există şi un Caiet Diverse 1938-1939. Cel îmbrăcat în catifea verde groasă l-a primit cadou de la părinţi pe 27 august 1938, cînd împlinea 20 de ani. Imediat după copertă sînt aşternute pe pagini adresarea afectuoasă a mamei, pe dreapta, şi poate că şi a tatălui, pe stînga (nesemnată, însă nu pare să fie scrisă de-aceeaşi mînă). E o conjuncţie – dacă nu o competiţie! – de sentimente: „Dragului şi scumpului/ Levusic-poet/ Dela cei ce te iubesc” (într-o parte) şi „Iubitului Levocica// Astăzi, ca şi totdeauna,/ Îţi doresc eu, ca o mamă:/ Cu tot dragul şi căldura/ Să iubeşti şi să cultivi frumosul,/ Adevărul şi dreptatea./ Să fii cinstit, şi bun, şi nobil;/ Şi’n viaţa ta de toată ziua/ Să fii cu suflet de poet.// Mama” (pe dreapta, aproape în versuri). Fiul îşi va transcrie aici compunerile versificate, începînd cu cele din ziua sa de naştere din 1938 şi-a primirii cadoului, la Hotin (se născuse nu departe, la Edineţ; astăzi Hotinul e-n Ucraina, iar Edineţul – în Republica Moldova…), după care va prelua şi poeme din călătoria anterioară în Britania, ulterior de la Bucureşti, din nou de la Hotin, cînd revine acasă de Crăciun ş.a.m.d. Ca şi-n versurile din jurnalul călătoriei în Nord, tînărul Leon/ Levusic/ Levocica eminescianizează patetic, reluînd şi tipare prozodice ale modelului (uneori în două-trei variante): „Aşa e legea omenească/ Şi-aşa’au fost zarurile sorţii:/ Cei vii cu viii să trăiască/ Iar morţii’n veci să vieţuiască/ Cu morţii” (strofă preluată şi ca motto pentru întregul Caiet Verde, fascicula 1, p. 6, 10, 14); cu imboldul identificării „cosmice”: „Iar stropul cerului cu stele/ Era rotund şi mic, ca un gurgui…/ Aşa’s şi lacrimile mele,/ Nevinovate, mici mărgele,/ Ca ale lui” (p. 11 şi, cu mici variaţiuni, p. 12 şi 15; versurile scurte de la finalul strofelor sînt retrase în pagină, ca-n reţeta Luceafărului); sau: „Te înalţi mereu… şi nime/ Nu te-ajută la-acest sbor…/ Crud, priveşti din înălţime/ Împărat şi cerşetor” (fascicula 2, p. 26); cu următorul final: „Totul e frumos pe lume/ Dac’ai suflet de artist;/ Prieteni, prieteni,/ Totul e frumos şi trist” (p. 27; trecem cu vederea stîngăcia din versul al treilea, în pană de silabe!). Tristeţea, disperarea, pesimismul suportă şi cîte o reflecţie glumeaţă, ca-n Grotesca în care ţigara arde „doar pe o parte”, semn, conform „a lumii superstiţi”, că „N’ai noroc la’nsurătoare” (2, p. 22), de unde va decurge o divagaţie asupra destinului marital. Ironie tot romantică, precum cea studiată ulterior, în teza de licenţă, sau poate încă din anul al II-lea al studenţiei, cînd scria asemenea versuri.

Nici cele din Poeme 1944-1946 (LLA 7) nu particularizează un autor, însă confirmă o personalitate sentimentală şi reflexivă, cu bune lecturi literare clasice. Majoritatea poemelor de-acum renunţă la rime, mizînd pe ritmul shakespearian al versurilor mai lungi, probabil ca efect al familiarizării cu tradiţiile anglistice. În acelaşi caiet – ciorna unei scrisori din 16 iunie 1946 către un prieten căruia-i descrie „o frumuseţe de femee din Sud” (p. 31) cunoscută cu 10 zile înainte, o „femee excepţională” provocatoare de „veneraţie erotică” (p. 32), dar fără acces la durere şi la suferinţă, indispensabile creaţiei (cf. p. 33). Motto-ul epistolei e un citat din Morte d’Arthur a lui Tennyson!

Mai interesant e microromanul Călătoriile lui Lapsus (LLA 5, cu 3 fascicule, de fapt 2 caiete şi cîteva pagini volante). Leviţchi are acum, în 1954, 35-36 de ani şi predă din 1949 la Universitate, dar iată că se exersează în continuare şi-n genurile „de creaţie”. Şi nu în versuri compuse „la inspiraţie” sau în notaţii spontane de jurnal acumulate într-o croazieră pe mare. Romanul e destul de amplu: primul caiet-manuscris conţine capitolele I-X, iar al doilea reia şi completează capitolul X, îl adaugă pe-al XI-lea şi păstrează şi numerotarea „XII” pentru o secvenţă care n-a mai fost scrisă. În total sînt 200 de pagini. Probabil că numărul ar scădea cam la jumătate dacă ar fi culese într-un format editorial standard (sărind şi pasajele tăiate şi zonele cu aspect de ciorne), păstrîndu-şi – totuşi – anvergura.

Lapsus e porecla din liceu a protagonistului Vasile Dumbravă, retras la ţară, la mătuşa Caliope şi la unchiul Gavrilă, unde se păstrează obiceiurile şi superstiţiile, de pildă cele privitoare la vise. Lapsus vede în somn perechi multe de încălţăminte, ceea ce înseamnă călătorie, şi personaje plutind agăţate de umbrele, drept care se va alege cu una uitată de alt Vasile, zis Bărzăune sau „umbrelarul”, figură excentrică a satului-tîrg (individ fălcos şi cu… „urechile mici, lipite de cap”, la polul opus preferinţei personajului-narator: „Oamenii cu urechile mici şi lipite de cap m-au îndepărtat întotdeauna, după cum m-au atras cei cu urechile mari şi chiar clăpăuge” – p. 10, de fapt 19, numerotate fiind doar paginile de dreapta, practic din două-n două; opţiune cu oarecare tîlc dacă ţinem cont că Leviţchi era… clăpăug!). Contribuie la împlinirea profeţiilor onirice şi Ghiţă ciubotarul, şi Maxim solomonarul, dar mai ales fostul coleg de liceu Petre Mihalcea, zis… Homunculus, care se înfiinţează special ca să-l ia cu el pe Lapsus la Bucureşti, unde să devină amîndoi „voiajori comerciali” pentru fabrica Sirena, de „ace de siguranţă, lame, bricege, nasturi şi aţică” (p. 92). Şmecheraş, fustangiu, aventurier, Petre-Homunculus, cu eventualele aluzii mitologico-goetheene, e logodit cu fiica cea urîtă a patronului. Cei doi foşti colegi formează un cuplu de contrarii, la fel ca toposul satului tradiţional şi idilic versus Bucureştiul ultra-aglomerat şi depravat. Din fericire, lipseşte încrîncenarea tezistă a sămănătorismului: totul e tratat cu umor, notele satirice sînt distribuite echitabil şi textul curge plăcut, alert, atrăgător. Romanul se întrerupe la jumătate, cînd Vasile-Lapsus începe să se integreze în lumea petrecăreaţă a Capitalei şi urmează să plece în călătoriile din titlu, „voiaje comerciale”, dar care probabil că urmau să fie şi simbolice. Nu vom afla niciodată. Interesantă e plasarea subiectului în perioada de dinainte de instalarea regimului comunist, cu economie încă liberă şi concurenţială şi cu viaţă de distracţii. Epoca în care Leviţchi îşi scria romanul era deja alta, de unde o posibilă interpretare „evazionistă”: autorul refugiat într-un trecut ficţional caricaturizabil, dar liber. O urmă a „vremurilor noi” a rămas imprimată pe coperta primului dintre cele două caiete ale Călătoriilor…: pe cartonul pînzat, albăstriu, e imprimată o emblemă-ştampilă cu „AL IV-LEA FESTIVAL MONDIAL AL TINERETULUI ŞI STUDENŢILOR PENTRU PACE ŞI PRIETENIE BUCUREŞTI 1953”…