ION BUZAŞI, HELIADE-RĂDULESCU ŞI BLAJUL

Biografii lui Ion Heliade-Rădulescu^[1] ne spun că, ajuns în piaţa Blajului prin anii 1840, autorul Gramaticii româneşti s-ar fi descoperit în faţa catedralei şi a rostit aceste cuvinte – De aici a răsărit soarele românilor – care au devenit celebre şi repetate aproape în fiecare evocare a Blajului; au fost egalate în celebritate doar de salutul eminescian adresat Blajului, în 1866 când a venit de la Cernăuţi ca să vadă vechea cetate a culturii româneşti: „Te salut din inimă Romă Mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!“

Dar peste aproximativ două decenii, în 1860, acelaşi scriitor publică Filosoful şi teologul absolut, o fiziologie, adică o specie literară cultivată în literatura noastră de preferinţă de scriitorii paşoptişti, constând în „observarea şi studierea obiectivă a unui caracter, a unei situaţii semnificative din punct de vedere social, moral şi psihologic“. În esenţă, este o schiţă satirică şi, surprinzător, prefigurează un ridicol (chiar grotesc) personaj din schiţele lui Caragiale, pe Marius Chicoş Rostogan, – „pedagogul de şcoală nouă“. Dacă la Caragiale ţinta satirică era dascălul ardelean în general, ridiculizând prin rostirea îngroşat ardelenească şi prin expresii vulgare, la Heliade-Rădulescu ţinta este Blajul, pentru că filosoful şi teologul absolut este de confesiune „unit, adică greco-catolic“. Aflăm acest lucru dintr-o scrisoare a lui Al. I. Odobescu către Bariţ. Este o scrisoare de răspuns: înţelegem că G. Bariţ, pe care Odobescu îl consideră „îndreptar al opiniunii publice printre fraţii noştri din Ardeal“ a fost profund afectat de opiniile lui Heliade cu privire la „uniţii din Ardeal“. G. Bariţ, care era „unit“, adică greco-catolic, şcolit la Blaj, absolvent de teologie blăjeană şi hirotonit diacon, se stabileşte la Braşov şi este întemeietorul presei româneşti din Transilvania, căsătorit cu fata unui negustor, căci Braşovul, alături de Sibiu, erau în Transilvania două centre puternice ale ortodoxismului, aşadar nu avea fanatism confesional, îl numeşte pe Heliade în epistola către Odobescu „ultradanubian“. Scrisoarea lui Odobescu, cvasi-inedită, – căci îşi aşteaptă publicarea în corpusul epistolar Bariţ şi contemporanii săi, care s-a oprit deocamdată la vol. X. – cuprinde câteva aprecieri ale megalomaniei şi rătăcirilor lui Heliade de după 1840: „Dl. Eliad – îi scrie Odobescu – nu este numai persecutorul uniţilor, el e persecutorul naţiei întregi, căci influenţa lui e corupătoare pentru românii de orice lege. El astăzi, mulţumită incuriei [neglijenţei n.n.] Guvernului în ceea ce se atinge de Instrucţiunea Publică seamănă în şcoli principii false şi rătăcite. Patima l-a dus aşa de departe încât pare a fi slăbit şi bunul simţ în creierii lui. Nu aveţi decât să luaţi Manualele ce le tipăreşte şi le vinde şcolarilor începători, spre a vă asigura că asemenea lucrări nu pot veni decât de la un om slăbit de minte, ameţit de patimi uricioase şi lacom de câştig pecuniar“ (v. Ion Buzaşi, O scrisoare a lui Odobescu către Bariţ, în „Blajul“, serie nouă, An I, 2008, nr.1, p.79).

Schiţa lui Heliade-Rădulescu evidenţiază talentul satiric, pamfletar al autorului, chiar dacă el nu poate fi considerat „cel mai mare polemist al nostru“, cum afirmă unul dintre biografii săi, Petre V. Haneş, în prefaţa ediţiei Echilibrul între antiteze, Minerva, Bucureşti, 1916, identificând unele asemănări între paginile satirice ale lui Ion Heliade-Rădulescu cu cele ale lui Eminescu din Scrisori (Satire) şi din Opera politică (Publicistică).

De la început, Heliade deplânge o situaţie pe care istoricii învăţământului românesc au considerat-o absolut benefică: stabilirea unor dascăli ardeleni în Principate, e adevărat majoritatea ardeleni (blăjeni) şi evident uniţi precum Ioan Maiorescu în Ţara Românească, Aron Pumnul în Bucovina, Simion Bărnuţiu în Moldova, care a determinat scoaterea din învăţământ a unor dascăli ce erau în aceste şcoli: „Vorbind de profesori cu durere am văzut şi văz încă că cei mai vechi şi încercaţi, cei mai instruiţi şi competenţi, cei mai zelatori, unii au fost depărtaţi, alţii şicanaţi şi paralizaţi astfel cum să-i aducă la nevoie pentru a-şi da demisia şi cum să le ia locul nişte venetici necunoscuţi, între cari din sistemă e de preferit orice va fi popă unit de peste Carpaţi străvestit în surtuc, şi cum despre religie să se propage uniaţia, şi despre instrucţie sau ştiinţă vom scoate pe un filosof şi teolog absolut de mostră, ca să ştim ce fel de marfă ni se importă cu atâtea speze şi din toptan, fără concurs“.

Sunt rândurile introductive, care arată deliberat caracterul demonstrativ al acestui „filosof şi teolog absolut“, o prefigurare a lui Marius Chicoş Rostogan, şi el pedagog absolut, în primul rând prin limbaj, Heliade transcriind cu talent rostirile regionale ardeleneşti:

„– No, ia să-mi spuneţi, unde e Marea Roşie?

– Nu ştim, răspunseră în fine şcolarii, după ce se uitară mult şi la harte, şi la profesor, şi între sine.

– No, ci cătaţi-o, adaose profesorul cam serios.

– Nu ştim unde s-o căutăm.

– No, dar asta! ci acolo pe harte s-o cătaţi.

– Nu ştim pe care! Arată-ne-o domnia-ta, domnule profesor.

– Căz eu nu m-am preparatu-m-am până acum.“

Încheierea este o reluare a introducerii despre „profesorii ce se numesc astăzi fără concurs, şi încă şi mai răi, căci cel despre care vorbirăm se vede cel puţin că e un om simplu, unde alţii au toate virtuţile iezuiţilor, şi cu de aceştia s-a umplut ţara“. Într-o singură privinţă Heliade are dreptate: mania limbajului preţios latinizant, ironizată chiar de Coşbuc, un admirator al Şcolii Ardelene şi al Blajului, unde urmase teologia şi tatăl său, preotul Sebastian Coşbuc. Călătorind spre Blaj în compania a doi tineri, aceştia se recomandau „teologi absoluţi“ [nu absolvenţi], Coşbuc acceptă invitaţia lor de a le fi oaspete în oraş, dar la sfârşit le recomandă să nu mai spună niciodată „absolut“, pentru că „absolut“, adică desăvârşit, ideal este numai Dumnezeu.

Scrisoarea lui Odobescu vrea să-l asigure pe G. Bariţ că nu toţi cărturarii din Muntenia sunt „ultradanubieni“ ca Heliade şi nu-i împărtăşesc exagerările, invitându-l să colaboreze la „Revista română“ pe care intenţionau s-o editeze.

Fără îndoială, epistola lui Odobescu este un document de istorie literară, prezentând un Heliade din faza exagerărilor lingvistice şi literare, „cu mintea nu tocmai sănătoasă“ (G. Călinescu), dar omiţând meritele sale de promotor al culturii sale de până la 1848. Despre cei doi Eliade, a vorbit Eminescu în publicistica sa: „Dacă mai târziu, el, omul practic al bunului simţ şi al experienţei a început a croi sisteme a priori de ortografie, meritul lui nu scade“.

^[1] Ianuarie – 220 de ani de la naştere;

Septembrie – 150 de ani de la moarte.