IULIAN BOLDEA, FRUMUSEŢEA PIERDUTĂ A LUCRURILOR

Autor al unor cărţi de poezie (Bolnav de înserare, Adio, îngere păzitor, Buzunare cu grâu), proză (Războiul de după război, Somnul verde al copacilor, Căderea în cer, Gaura, Dulce ca pelinul), dramaturgie (Maşina de scărpinat) sau literatură pentru copii (Poveşti din Ţara Arborado, Poveşti aproape întâmplate), Ştefan Mitroi este un sentimental care se cenzurează cu măsură, nostalgiile sau melancoliile sale, încadrate într-o atmosferă solemnă, fiind mărturii ale unui însingurat care îşi găseşte cu greu locul într-o lume convulsivă şi agonică.

Poemele din volumul Pregătiri de înviere (Editura Junimea, 2020) se disting printr-un fel de spiritualizare a imaginarului, poetul părând să rescrie confruntarea cu propriul sine şi cu limbajul, în căutarea unei limpeziri interioare, în căutarea armoniei cu lumea sau cu cerul, instanţă transcendentă spre care eul tinde asimptotic: „Poţi ajunge nu într-un singur cer/ ci-n mai multe,/ aşa cum mi s-a întâmplat mie azi-/ noapte/ când m-am visat iarbă./ treceau herghelii de mânji/ peste mine/ gâdilându-mă cu copitele./ Doamne, ce mai râdeam în somn!/ Se auzea până în somnul părinţilor mei cum râdeam/ şi se auzea până în somnul părinţilor lor/ cum râdeau şi ei./ Apoi au venit mamele mânjilor şi m-au păscut/ după care m-am visat lapte/ urcând ca o zăpadă caldă spre cer,/ spre cerul gurii fiecărui mânz“. (Ceruri). Poetul legitimează în aceste versuri conjuncţia între cotidian şi oniric, între trăirile de fiecare zi şi viziunile nocturnale ale fantasmelor care exprimă identitatea adâncă a fiinţei. În poemul Vinovăţie este expusă esenţa lirismului, poetul fiind cel vinovat de „liniştea în strigăt“, cel care toarnă „pământul în cer“, „moarte în viaţă“, „vară în iarnă“, „întuneric în lumină“, „linişte în strigăt“, prin legitimarea sa duală revendicându-se deopotrivă de la tectonica realului şi de la reverberaţiile imaginarului mântuitor: „Nicio diferenţă/ Între cârciumar şi poet./ Primul a făcut avere/ turnând apă în vin,/ celălalt a dobândit faimă/ turnând pământul în cer,/ moarte în viaţă,/ vară în iarnă,/ întuneric în lumină,/ linişte în strigăt!/ Cârciumarul/ a fost dibuit/ în cele din urmă/ şi vârât în puşcărie./ Poetul/ a scăpat cu faţa curată/ până acum./ Oare câţi ani de temniţă/ îl aşteaptă/ când o să-l prindă?“.

Dimensiunea introspecţiei este dominantă în aceste poeme în care eul se caută pe sine cu fervoare, îşi percepe creaţia ca pe un joc („Ce faci tu toată ziua înăuntrul corpului tău? Mă întreabă cineva./ Mă joc! Ce altceva să fac? Îi răspund./ Mai ies câteodată pe afară, dar fug cât de repede pot înapoi!“ – Despre mine), reflectând totodată la misterele lumii de aici şi de dincolo, într-o scriitură cvasiritualică a aporiilor şi jubilaţiilor, a contrariilor cu accent ludic. Preeminenţa opoziţiilor (viaţă-moarte, născut-nenăscut, pământ-cer, linişte-strigăt) camuflează însă un temperament neliniştit, frenetic, introvertit: „Sunt zile în care vine doar umbra mea acasă./Se aşază în locul meu la masă,/ vorbeşte în locul meu cu prietenii la telefon,/ iese în locul meu în grădina din spatele casei,/ care e plină cu zilele de ieri./ Le udă în locul meu cu lacrimi, ca să nu se vestejească./ Umbra mea îmi scrie cărţile./ Tot ea îmi cară stropul de glorie în spinare./ Nimeni nu mă cunoaşte mai bine ca umbra mea./ Nici măcar copiii mei nu-şi dau seama/ că nu eu îi mângâi pe frunte seara,/ înainte de culcare, ci ea./ Dacă n-ar fi îngerul păzitor,/ umbra îngerului păzitor, mai precis,/ nu mi-aş da seama nici eu./ Cum eu sunt păzit tot timpul de înger,/ umbra mea e păzită tot timpul de umbra lui./ Uneori, umbra îngerului nu mai poate răbda/ şi-i spune îngerului,/ iar îngerul îmi spune mie./ În cele din urmă capăt curaj/ şi-i spun umbrei mele aşa:/ Să nu cumva să crezi că te voi lăsa să mori/ în locul meu!/ Nici să nu-ţi treacă prin minte!/ Eu o să fiu cel care moare, nu tu, aşa să ştii!/ Măcar atât să fac şi eu pentru mine!“ (Umbra mea).

Multe dintre ipostazele şi redimensionările eului se derulează într-un orizont al visului, al somnului, într-un univers dominat de fantasme şi irizări ale imaginarului, poetul explorând lumea din perspectiva „(pe)trecerii timpului în vreme şi a vremii în timp“ (Ioan Holban). Înscenările temporalităţii vizează trăirea cotidiană, dar şi starea de vis, de somn „până la sfârşitul timpului“: „Nu-ţi fie frică, e doar o altfel de seară,/ în care mergi, ca în toate celelalte seri,/ la culcare./ Numai că pe un pat de ţărână,/ cu capul pe o pernă de ţărână,/ învelit cu ţărână./ Şi că somnul acesta o să dureze/ mai mult ca oricând. Cam până la sfârşitul timpului./ Dar toate trec./ O să treacă şi veşnicia!/ Şi într-o dimineaţă o să auzi pe cineva de alături/ strigându-ţi:/ Hai sus, în picioare!/ Scoală-te, putoare, că avem multă treabă de făcut!/ Tu o să deschizi cu mare greutate ochii/ şi privind afară o să spui:/ Abia am apucat să dorm./ Cum de s-a făcut atât de repede ziuă?!“ (După somn). Între ordinea cuvintelor şi dezordinea lumii poetul pare mereu să se asigure că o ajustare a lumii prin fervorile ficţiunii este posibilă, chiar într-un poem configurat sub spectrul anecdoticii banalităţii, Masa cu trei picioare: „Răsturnam mămăliga pe masă/ şi aşteptam să răsară luna,/ ca să putem umple strachina/ cu lumina ei./ Întingeam pe rând cu mămăliga/ în strachină./ Sfânta Treime – deasupra./ Tata, mama şi eu – la masă./ Printre picioarele mesei, picioarele noastre desculţe./ Mâncam, troieniţi de linişte,/ sub roţile Carului Mare,/ rugându-ne în gând/ să nu ne mai săturăm niciodată!“

Multe dintre textele lui Ştefan Mitroi din acest volum stau sub semnul confesiunii, întrupându-se din notaţii dense, concentrate, aforistice: „Cerul face tot timpul/ un pas îndărăt/ ca să ne lase loc/ să creştem“, sau „Viaţa: un pui de somn!/ Adevăratul somn/ e după“. De altfel, în Prefaţă, Ioan Holban subliniază toate aceste dominante ale lirismului: „În poezia din Pregătiri de înviere, asumând, uneori, formulări aforistice şi îndrăzneli suprarealiste, […] se aude distinct zgomotul ritmic, de ghilotină, neliniştitor, al valţurilor timpului“. Poemul Nămeţi se concentrează tot asupra timpului, a cărui creştere similiapocaliptică e înregistrată în imagini sugestive, de maximă concreteţe, în care viaţa şi moartea se întretaie suav şi atroce: „Limbile ceasului din bucătărie,/ începând cu cea a cucului ce dădea ora exactă,/ se umpluseră de rugină./ Măcar de-ar fi venit toamna,/ să poată rugini şi frunzele!/ Dar cum nu mai curgea timpul pe nicăieri,/ deoarece se strânsese tot în curtea noastră,/ se oprise şi curgerea anotimpurilor./ Era niciunanotimp peste tot./ Şi venise tata acasă./ Bătea cu pumnul în poartă,/ strigând la mama din drum:/ – Ce e cu tine, femeie? Ţi-ai pierdut minţile?/ Descuie uşa să intru!/ Eu mă prăpădeam de râs în bucătărie,/ însă nu râdeam de ei, ci de bunicul, care,/ neştiind că murise,/ dădea întruna la lopată,/ dar nu se cunoştea neam./ Timpul creştea la loc. Creştea întruna./ Şi tata striga mai departe din drum./ Iar mama nu găsea cheia să-i deschidă./ Dar nu în casă voia el să intre, ci înapoi în timp“.

Sinceritatea notaţiilor, spiritul autentic al rostirii se îmbină cu densitatea imaginilor, cu expresivitatea spontană a confesiunii sau cu claritatea reprezentării sensurilor ultime ale lumii, precum într-un text despre cel care citeşte destinul umanităţii în zborul păsărilor („stătea toată ziua cu/ ochii pe cer/ după păsări/ le răsfoia aripile/ şi ştia aproape totul despre lume“). Alegerea vârstei este o altă temă cu accent alegoric, prin care trăirea şi retrăirea timpului par deziderat imaginativ („de aceea aş păstra copilăria/ pentru ziua de duminică./ Să mă pot bucura de ea tot restul vieţii/ cât despre tinereţe, din vârsta de sus, cum era/ când eram zilnic bătrân,/ să ajungă vârsta mea de toată ziua,/ vârsta de la urmă“).

Alcătuit dintr-o mixtură de stări, de la veghe la halucinaţie, un poem rezumă aşteptări şi nelinişti, confesiuni cu iz suprarealist şi scene hieratic-sugestive („privind înmărmuriţi spre cer;/ E Dumnezeu/ Da de unde!/ Le-am spus/ abia încăpându-mi în piele/ de mândrie/ E bunicul, / Doar că seamănă leit cu Dumnezeu“). Pentru Ştefan Mitroi, veşnicia „rămâne proaspătă mereu“, iar „cerul/ face tot timpul/ un pas îndărăt/ ca să ne lase loc/ să creştem“, în timp ce lumina ochilor rămâne „la urmă de tot./ Singură cu cerul/ ca să-l poată întreba: de ce?“. Un poem despre singurătate este Flori de gheaţă („Singurătatea mea cântă,/ s-a grăbit sperietoarea să mă lămurească./ Eu am chemat-o/ Doar nu era să avem/ o nuntă fără lăutari“), după cum un alt text, Curaj, descifrează sensurile vieţuirii şi ale pierderii de sine: „Cei ce nu mai sunt/ îmi dau curajul/ de-a muri./ Dacă ei au putut/ înseamnă/ c-o să pot şi eu“.

Poemele lui Ştefan Mitroi din cartea Pregătiri de înviere revelează temeiurile unei sensibilităţi agonice într-o lume tot mai lipsită de înţeles şi de miracol, o sensibilitate contemplativă şi meditativă, ce descifrează misterul vieţii, al nevieţii şi al timpului, întrezărind frumuseţea pierdută a lucrurilor şi melancolia chipurilor care nu mai sunt.