Pe pulpe, pe genunchi, în călcâi
apar semnele:
mai întâi
piele zdrelită, sânge uscat
Eşti foarte aproape, la câţiva paşi
În pădure pocnesc lemnele
şi toate vietăţile s-au numărat
Cine mă ţine pe mine aici
printre urmaşi
să scrijelesc pe scoarţe scâncetul obosit
pierdut de tribul vechi de arici
ce mi s-a năzărit?
Mai bine închide
Nu te opri de dragul
unui vis visat de vreo piatră
lăsată în pragul
sub care câinele de pământ
scânceşte, te vede, te latră
Câteva pietricele cenuşii, unele cu striaţii de rugină, aşa cum nu mai poţi găsi decât în dosul gării din Huedin, îmi ocupă de multă vreme o mică parte din tigvă. În rest, vasul de os e gol şi, în deplasările mele prin judeţ, le aud, când nu bate vântul canonic, rostogolindu-se-ntruna ca bilele în ochean; uneori, în nopţile mai dezmorţite, se înţepenesc prin mâlul depus şi nu mai aud nimic în afara unui clipocit înfundat de mlaştină fără vietăţi. Dacă vreau să mă lămuresc ce carevasăzică penibila lor învălmăşeală, mă întind pe canapea, închid ochii şi nu mai intră nimic altceva în atenţia mea. De regulă, nu durează mult, pentru că perna se umezeşte de mâzga scursă, amestec de pietricele, mâl, resturi de pene, sâmburi de cireşe, câţiva nasturi de-un verde-ntunecat şi altele. Aşa că nu-mi rămâne decât să străbat cu picioare îngreunate trotuarele din cartier, fără gânduri, fără interese, spăşit, să mă opresc la umbra vreunui nuc de Necopoi, ca să-mi aranjez fularul zdrenţuit, să strănut şi să încep să număr norii de sus şi norii din grădina lui mama bună.
Mergând nu mă aştept să văd înaintea mea altceva
decât pomi nedumeriţi sub povara de fructe coapte
plini ochi de ochi învineţiţi
deschişi de dincolo de noapte
şi o podgorie de vii mici în toamnă
unde strugurii luminează la întâmplare ori dinadins
pentru toţi, pentru nimeni, pentru golurile afunde
din şirul de orbi în care însumi sunt prins
E-Aceeaşi Mişcare mereu întreruptă
de ceaţă, de înfruptări, de nemiloasa rouă
ce se aşterne pe faţă după fiece luptă
încheiată mereu cu ,,Pacea mea o dau vouă!“
Trăiesc şi eu într-un veac trecut: cenuşă împinsă sub covor
Alarme după alarme peste alarme
Ce naiba se întâmplă în vreun cartier, pe vreo stradă nepietruită
Nepieritoare
Ce crime, ce nunţi interzise, ce înmormântări cruciale
şi nu suntem la Paris
Nici dânsul sângele nu mai vrea să coaguleze
Nici Sistemul Paralel să se exprime
Sunt şi eu un ins ca nou
Greu de identificat
Scris şi şters, iar scris, iar şters
Obosit şi neapărat de tropi şi de rime
Ehe, de-aş avea şi eu un vers ca lumea
Un vers fără trădări, fără vărsare de sânge şi fără de crime.
Te ridici din culcuş
Priveşti pe fereastra moştenită
Afară e orice vrei să pui acolo
ca să nu mai înţeleagă nimeni niciodată realitatea
Nu e o îndeletnicire onestă
să tot mânjeşti pânzele de afară
cu minciunile memoriei tale molestate de sfârşitul verii
Soarele dup-amiezii tale e fals
Nucul nu mai face nimic ca să-şi păstreze veninul
O plasă de rândunici scrise strâmb de spiritul tribului
se aşterne peste carnea ta
ca nişte fulgere de iarnă
peste civilizaţii ilizibile
Ca străin rătăcit în Spania, beau mult vin şi ameţesc. Chelnerii mă dau afară, nu brutal. Tot astfel expulzează şi o femeie. Urcăm amândoi pe străzi pustii până într-o piaţetă unde o pierd, cum de altfel mă şi aşteptam. Rămân singur printre mesele de beton arse de ger. Totuşi, nişte bărbaţi ai locului acceptă să comunice cu mine, dar eu nu ştiu decât româneşte. Unul, bărbos şi mai binevoitor, o, Doamne, iată că ştie româneşte! Îi spun de unde vin, el îmi şopteşte că fusese elev în Baia Mare, iute-i răspund că eu, înainte de Revoluţie, am fost dascăl de română şi latină în Cavnic, Baia Sprie, apoi la Baia Mare, la Liceul Industrial Nr.9. Simt cum încep să sper (dacă e un fost elev de-ai mei?) că mă va ajuta să găsesc naibii adresa fostului meu coleg de liceu Ciobanca de la ,,Bariţiu“, coleg de bancă, de echipă – echipa de fotbal a liceului – , odată m-a înţepat cu creionul foarte ascuţit în picior în timpul orei de franceză şi aşa mai departe. Poate îmi va plăti un taxi să mă ducă până la el. Eu bani nu mai am. Am doar nişte ochelari rupţi în buzunar. Când sunt gata să cred că a dat norocul peste mine, aud pe unul din gaşca ăstuia de lângă mine: hai, bă, mai bine să jucăm o tablă! Ce dracu, ăştia-s români toţi?! Sunt disperat. Omul e nevoit să mă abandoneze, mai ales că apare o doamnă – o fi patroana, îmi zic – care îi trimite pe toţi la treabă – e noapte, o fi vreo fiesta. Încerc să mă întorc pe unde am venit, trec prin nişte săli golindu-se tocmai acum de muşterii, mă uit mereu la picioare, văd podelele, scările, balustradele toate vişinii şi brusc un butoi folosit ca masă pentru clienţi. Pe scândura gălbuie văd pixuri şi coli de hârtie, unele scrise de mână, văd tot şi îndată uit tot. Ce-ar fi să-l sun pe Ciobanca? Îmi pipăi buzunarele pe dinafară şi realizez că nu mi-am pierdut carneţelul cu numere de telefon, dau să-l scot şi brusc mi se pare că sunt foarte bătrân.