Ioan Moldovan

la intrare

 

Pe pulpe, pe genunchi, în călcâi

apar semnele:

mai întâi

piele zdrelită, sânge uscat

 

Eşti foarte aproape, la câţiva paşi

 

În pădure pocnesc lemnele

şi toate vietăţile s-au numărat

 

Cine mă ţine pe mine aici

printre urmaşi

să scrijelesc pe scoarţe scâncetul obosit

pierdut de tribul vechi de arici

ce mi s-a năzărit?

 

Mai bine închide

 

Nu te opri de dragul

unui vis visat de vreo piatră

lăsată în pragul

sub care câinele de pământ

scânceşte, te vede, te latră

 

 

scurtă proză

 

Câteva pietricele cenuşii, unele cu striaţii de rugină, aşa cum nu mai poţi găsi decât în dosul gării din Huedin, îmi ocupă de multă vreme o mică parte din tigvă. În rest, vasul de os e gol şi, în deplasările mele prin judeţ, le aud, când nu bate vântul canonic, rostogolindu-se-ntruna ca bilele în ochean; uneori, în nopţile mai dezmorţite, se înţepenesc prin mâlul depus şi nu mai aud nimic în afara unui clipocit înfundat de mlaştină fără vietăţi. Dacă vreau să mă lămuresc ce carevasăzică penibila lor învălmăşeală, mă întind pe canapea, închid ochii şi nu mai intră nimic altceva în atenţia mea. De regulă, nu durează mult, pentru că perna se umezeşte de mâzga scursă, amestec de pietricele, mâl, resturi de pene, sâmburi de cireşe, câţiva nasturi de-un verde-ntunecat şi altele. Aşa că nu-mi rămâne decât să străbat cu picioare îngreunate trotuarele din cartier, fără gânduri, fără interese, spăşit, să mă opresc la umbra vreunui nuc de Necopoi, ca să-mi aranjez fularul zdrenţuit, să strănut şi să încep să număr norii de sus şi norii din grădina lui mama bună.

 

 

,,spre alte griji, spre alte vedenii“

 

Mergând nu mă aştept să văd înaintea mea altceva

decât pomi nedumeriţi sub povara de fructe coapte

plini ochi de ochi învineţiţi

deschişi de dincolo de noapte

 

şi o podgorie de vii mici în toamnă

unde strugurii luminează la întâmplare ori dinadins

pentru toţi, pentru nimeni, pentru golurile afunde

din şirul de orbi în care însumi sunt prins

 

E-Aceeaşi Mişcare mereu întreruptă

de ceaţă, de înfruptări, de nemiloasa rouă

ce se aşterne pe faţă după fiece luptă

încheiată mereu cu ,,Pacea mea o dau vouă!“

 

 

greu de identificat

 

Trăiesc şi eu într-un veac trecut: cenuşă împinsă sub covor

Alarme după alarme peste alarme

Ce naiba se întâmplă în vreun cartier, pe vreo stradă nepietruită

Nepieritoare

Ce crime, ce nunţi interzise, ce înmormântări cruciale

şi nu suntem la Paris

Nici dânsul sângele nu mai vrea să coaguleze

Nici Sistemul Paralel să se exprime

Sunt şi eu un ins ca nou

Greu de identificat

Scris şi şters, iar scris, iar şters

Obosit şi neapărat de tropi şi de rime

Ehe, de-aş avea şi eu un vers ca lumea

Un vers fără trădări, fără vărsare de sânge şi fără de crime.

 

 

venin

 

Te ridici din culcuş

Priveşti pe fereastra moştenită

Afară e orice vrei să pui acolo

ca să nu mai înţeleagă nimeni niciodată realitatea

Nu e o îndeletnicire onestă

să tot mânjeşti pânzele de afară

cu minciunile memoriei tale molestate de sfârşitul verii

Soarele dup-amiezii tale e fals

Nucul nu mai face nimic ca să-şi păstreze veninul

O plasă de rândunici scrise strâmb de spiritul tribului

se aşterne peste carnea ta

ca nişte fulgere de iarnă

peste civilizaţii ilizibile

 

 

scurtă proză

 

Ca străin rătăcit în Spania, beau mult vin şi ameţesc. Chelnerii mă dau afară, nu brutal. Tot astfel expulzează şi o femeie. Urcăm amândoi pe străzi pustii până într-o piaţetă unde o pierd, cum de altfel mă şi aşteptam. Rămân singur printre mesele de beton arse de ger. Totuşi, nişte bărbaţi ai locului acceptă să comunice cu mine, dar eu nu ştiu decât româneşte. Unul, bărbos şi mai binevoitor, o, Doamne, iată că ştie româneşte! Îi spun de unde vin, el îmi şopteşte că fusese elev în Baia Mare, iute-i răspund că eu, înainte de Revoluţie, am fost dascăl de română şi latină în Cavnic, Baia Sprie, apoi la Baia Mare, la Liceul Industrial Nr.9. Simt cum încep să sper (dacă e un fost elev de-ai mei?) că mă va ajuta să găsesc naibii adresa fostului meu coleg de liceu Ciobanca de la ,,Bariţiu“, coleg de bancă, de echipă – echipa de fotbal a liceului – , odată m-a înţepat cu creionul foarte ascuţit în picior în timpul orei de franceză şi aşa mai departe. Poate îmi va plăti un taxi să mă ducă până la el. Eu bani nu mai am. Am doar nişte ochelari rupţi în buzunar. Când sunt gata să cred că a dat norocul peste mine, aud pe unul din gaşca ăstuia de lângă mine: hai, bă, mai bine să jucăm o tablă! Ce dracu, ăştia-s români toţi?! Sunt disperat. Omul e nevoit să mă abandoneze, mai ales că apare o doamnă – o fi patroana, îmi zic – care îi trimite pe toţi la treabă – e noapte, o fi vreo fiesta. Încerc să mă întorc pe unde am venit, trec prin nişte săli golindu-se tocmai acum de muşterii, mă uit mereu la picioare, văd podelele, scările, balustradele toate vişinii şi brusc un butoi folosit ca masă pentru clienţi. Pe scândura gălbuie văd pixuri şi coli de hârtie, unele scrise de mână, văd tot şi îndată uit tot. Ce-ar fi să-l sun pe Ciobanca? Îmi pipăi buzunarele pe dinafară şi realizez că nu mi-am pierdut carneţelul cu numere de telefon, dau să-l scot şi brusc mi se pare că sunt foarte bătrân.