MARTA PETREU: DE LA CAP, CA PEŞTELE DIN PROVERB

• Teatrul vechi din Arad.

La Arad, prozatorul Gheorghe Schwartz se agită disperat să salveze o clădire: Teatrul Hirschl, cel mai vechi teatru permanent de pe teritoriul României, construit de un particular, Iacob Hirschl, la începutul secolului al XIX-lea. Poate nu cel mai vechi, admite colegul nostru, ci al doilea în ordinea vechimii. Acum, o ruină, dar cu structura de rezistenţă intactă, şi deci putînd să fie restaurat. „Salvaţi Teatrul Vechi din Arad, un monument de cultură ce ar putea renaşte şi arăta că ţara aceasta nu este interesată doar de economia unei vieţi second hand“, scrie Gheorghe Schwartz; şi solicită donaţii pentru salvarea clădirii de „barbaria pragmatismului demolator“, în următoarele conturi: „Contul în lei:
RO13BACX0000000400826005; Contul în euro: RO4OBACX0000000400826004“. Apoi adaugă că donatorii „vor apărea pe o placă la vedere în «Centrul Cultural Teatrul Vechi din Arad»“ pe care îl proiectează să existe şi să funcţioneze în această construcţie cu valoare istorică şi sentimentală evidente.

Cazul de la Arad este tipic pentru România din ultimii treizeci de ani: clădiri vechi, în care au avut loc evenimente istorice de seamă, sînt lăsate intenţionat să se distrugă, pentru ca apoi să cadă sub buldozerele „pragmatismului demolator“ despre care vorbeşte Gh. Schwartz, pentru că terenul intravilan este mai valoros pentru investitori decît memoria istorică. De obicei, pe astfel de terenuri sînt înălţate construcţii noi, nu o dată hidoase, totdeauna foarte rentabile financiar pentru noii proprietari. La noi, rentabilitatea economică în interesul favoriţilor unei puteri sau alteia a luat locul memoriei colective de ţară. Radem tot ce poate fi ras, spre îmbogăţirea favoriţilor puterii. Am ajuns rău. De la pielea ursului din pădure, pardon, de lîngă tomberon, la Casa Hirschl ori la, de ce nu?, la manuscrisele şi vioara lui Enescu ori la manuscrisele lui Eliade, totul devine o pradă. O sursă de bani.

Nu cu mulţi ani în urmă a fost o operaţiune naţională, nereuşită, numită „Cuminţenia pămîntului“. Cu alţi ani în urmă, am încercat şi eu – şi am eşuat – să salvez Cimititul lui Blaga din Lancrăm, încît să rămînă aşa cum era cînd şi-a ales Blaga locul de veci, cu vedere spre Rîpile Roşii. Blaga avea şi are dreptul ca acest cimitir al lui să rămînă, cîtă vreme există România, aşa cum l-a ştiut el. Dar nu, cimitirul lui, de altfel monument istoric, a fost mutilat, începînd cu 2004, prin înălţarea unei hale de sport – un proiect naţional al fostului premier Adrian Năstase –, o hidoasă construcţie lipită de cimitir şi chiar muşcînd din el. Prin construirea halei, Cimitirul lui Blaga a fost mutilat cu totul, i-a fost dărîmat gardul streşinit din piatră, de pe latura din spate, i-au fost împuţinate crucile vechi şi mărunte din piatră de calcar, ce mai, a fost ca rîmat de mistreţi, încît oase umane, ce n-ar fi trebuit să iasă la lumina zilei decît la A Doua Venire, au fost scoase la suprafaţă. Am fost în Cimitirul lui Blaga în vara care tocmai a trecut: a devenit o cutie strîmtă de beton, mărginită în dreapta de zidul înalt al curţii preotului, în faţă de hidoasa hală de sport a lui Năstase, în stînga, de biserica „înnoită“ printr-un pridvor lat de lemn sub care se întinde, posibil şi peste mormintele vechi ale lăncrănjenilor, un fel de trotuar de ciment. Mormîntul lui Blaga stă acum prins într-o cutie hidoasă de prefabricate.

• Cimitirul lui Blaga. În fundal, hala de sport, iulie 2021. Foto: Anca Haþiegan

E trist. E penibil. Este înjositor tot ceea ce îşi permit unii şi alţii să facă, din lăcomie, din prostie, din afacerism, oriunde, inclusiv în cimitire. Inclusiv în locurile şi cu monumentele de care n-ar avea voie să se atingă nici cu un deget. La noi, nimic nu mai este sigur, nimic nu mai este considerat o valoare naţională inalienabilă, obligatoriu de conservat.

Naţia asta pare a se fi rătăcit cu totul. De la cap, ca peştele din proverb. Totul se întîmplă la numai un secol după Uniri şi la mai puţin de un secol de la coagularea noastră ca naţiune română. Partidele politice se ceartă permanent în chiar interiorul lor, pe putere şi posturi; hîrîielile din guvern, dintre partide ori chiar din interiorul acestora au ajuns să ocupe, abuziv, întreaga agendă internă. Criza politică de la începutul acestei luni este o dovadă în plus; pe deasupra, o demonstraţie în direct despre cum este potenţat, astăzi la fel ca în anii interbelici, printr-un politicianism lipsit de onoare, extremismul politic cel mai periculos cu putinţă. Să nu ne mirăm că din rana acestui dezastru naţional atotcuprinzător se umflă, ca otrava pe foc, extremele politice, şi aceea verde, şi aceea roşie. Între atîtea crize politice lipsite de pudoare, nici cultura, în sensul ei cel mai larg, nici identitatea naţională de ţară, nici nivelul de viaţă al cetăţenilor României, nimic nu mai contează.

O lege care să apere patrimoniul cultural? Un fond financiar satisfăcător care să permită salvarea lui? La noi sînt legi, dar de obicei nu sînt şi aplicate.

Mă tem că România a devenit o ţară care are urgentă nevoie să fie salvată de propria sa clasă politică.

4 septembrie 2021