Comunismul a fost constant prezentat ca un sinonim al speranţei, dar visul s-a transformat într-un coşmar: comunismul „nu doar a ucis milioane, dar a răpit totodată speranţa“ (Omer Bartov).
Comunismul s-a fondat pe „o versiune a setei de sacru cu concomitentă repulsie pentru profan… […] Metanaraţiunea Marelui Experiment [sovietic] implică repurificarea şi resacerdotalizarea spaţiului“ (Katerina Clark, Petersburg. Crucible of a Cultural Revolution).
Acesta este şi motivul pentru care François Furet, în remarcile sale finale la Trecutul unei iluzii, afirmă că de la prăbuşirea morală şi politică a leninismului, „suntem condamnaţi să trăim în lume aşa cum este ea“. Cu un penel semnificativ mai puternic, Martin Malia a afirmat că „orice evaluare realistă a crimelor comuniste ar închide efectiv uşa Utopiei; şi atât de multe suflete bune din această lume nedreaptă nu pot abandona speranţa pentru un sfârşit absolut al inegalităţii (iar câteva suflete mai puţin bune le vor oferi mereu reţete curative «raţionale»). Şi astfel, toţi tovarăşii căutători de adevăr istoric ar trebui să-şi încingă spatele pentru un foarte Lung Marş, fireşte, înainte ca acestui comunism să-i fie acordată cota cuvenită de rău absolut“ (vezi prefaţa pe care a scris-o la Cartea neagră a comunismului).
Într-adevăr, două importante registre de criticism la adresa procesului de dezvăluire şi rememorare a crimelor regimurilor comuniste au fost cele ale anti-anti-utopismului şi anti-capitalismului. Nu voi stărui aici asupra validităţii contracarării comunismului prin capitalism; este un capăt de linie. Nu face decât să reproducă originarul etos maniheist revoluţionar marxist din Manifestul Comunist. Este captivant până la un anumit punct, pentru că opiniile oricui trebuie respectate, dar este irelevant dacă ne propunem să căutăm să înţelegem tragedia secolului XX.
Întrebuinţarea anti-anti-utopismului în discuţia totalitarismului de stânga este doar o altă cale de evitare a adevărului. A respinge legitimitatea comparaţiei dintre naţional-socialism şi bolşevism plecând de la scopurile lor distincte este absolut indecent şi greşit din punct de vedere logic.
Acceptarea comunismului ca speranţă îmbibată în utopia revoluţionară este, într-adevăr, o nălucă de la care trebuie întoarsă privirea. Această speranţă concretizată ca rău radical nu poate duce decât la masacru, pentru că, aşa cum scria şi politologul canadian Lawrence Olivier, „il cherche à s’incarner, et ce faisant, il ne peut faire autrement qu’éliminer ceux qui n’appartiennent pas à la bonne classe sociale, ceux qui résistent à ce projet d’espoir“ („ea caută să se întrupeze şi, procedând astfel, nu poate face altceva decât să-i elimine pe cei care nu aparţin clasei sociale corespunzătoare, cei care se opun acestui proiect al speranţei“).
Ronald Suny avea dreptate atunci când sublinia că nu ar trebui să uităm faptul că aspiraţiile originare ale socialismului „au fost, de asemenea, impulsurile emancipatoare ale Revoluţiei Ruse“ (Obituary or Autopsy?).
Este dificil de observat cum anume afectează acest lucru „datoria de a reaminti“ crimele leninismului. Fără a mai pune la socoteală faptul că, încă din 1918, odată cu Declaraţia drepturilor oamenilor exploataţi ai muncii, bolşevicii şi-au detaliat idealul de justiţie socială prin categoria oamenilor lipsiţi de drepturi politice şi sociale, taxonomia prototip pentru teroarea care avea să urmeze în anii de apoi.
Într-un editorial din New York Times apărut în decembrie 1997, Tony Judt o spunea cât se poate de direct: „Drumul spre iadul comunist a fost fără îndoială pavat cu intenţii bune (marxiste). Ei, şi ce dacă?… Din perspectiva exilaţilor, umiliţilor, torturaţilor, victimelor schilodite sau ucise, desigur, este fix acelaşi lucru“.
Asemenea trăsături comune infame între socialism şi bolşevism ar trebui să constituie de fapt un stimulent în plus pentru a spune lucrurilor pe numele lor real atunci când vine vorba de răul radical care a fost comunismul în secolul XX. Speranţa pe care bolşevismul a adus-o atâtora a fost o minciună. Impactul complet al minciunii poate fi măsurat doar prin coşmarul milioanelor pe care le-a ucis.
Rumoarea iscată de Cartea neagră a comunismului a demonstrat ezitarea continuă în a accepta evidenţa copleşitoare a crimelor comise de regimurile comuniste. La mulţi ani de la publicarea ei, anumite lucruri s-au schimbat, dar foarte multe altele mai rămân încă de realizat. Spre a mă întoarce la metafora lui Kołakowski, diavolul nu doar că s-a întrupat în istorie, dar a dat peste cap şi memoria noastră asupra-i…