DANIEL MARIŞ: METAMORFOZELE CANDORII

Dacă ar fi să privim retrospectiv, poezia lui Radu Ulmeanu poartă în ea mirajul rătăcirilor nu prin nu ştiu ce tărâmuri îndepărtate ci prin acel ta panta rhei al propriului areal într-o tentativă, parcă, de fixare a efemerului şi o recompunere a sa într-un alt plan transfigurat până la parabolă şi simbol. Permanenta dislocare de sensuri, nuanţată cu accente ironice, sarcastice şi uneori tragice conduce la apariţia unor adevărate explozii lirice prin raportarea eului poetic la legile şi prefacerile acelui univers doar prin definiţie ordonat. Acest implacabil fatum al unei ordini imaginare este ţinta resurecţiei sale poetice, fisurile apar cu viteza prefacerilor firii susţinînd angrenajul unei palpitaţii necontenite, asemenea unor ecouri abia auzite ce agită însă cu putere pânzele freatice ale devenirii. Ca pe o „plută a Meduzei“ poemele din recenta antologie „O sută şi una de poezii“ (Editura Academiei Române, 2021) conţin dincolo de retrospecţia cronologică (1964-2020) latenţele unui timp iluzoriu, damnat, de o melancolică sugestivitate, încă din primele etape ale creaţiei, pe care poetul refuză să-l escamoteze: „Mă culc în fiecare noapte/ pe partea mea de lume şi de pământuri dată/ dar colcăie sub mine râzând/ stelele şi pustiul. Cu ochii rupţi/ de sete mă întorc/ în jurul sufletului meu şi rabd/ să mă desfacă umbra mea,/ sub casă aşteptând să vină mirii/ O linişte de foc se face scrum,/ pe zaruri albe se roteşte/ luna şi strigă-n polul nord/ al morţii mele pinguinii./ Abia dacă mă mai atinge un dor nebun/ să vină marea pe o funie albastră/ şi să-mi despice capul aşteptând/ ceva ca un coşmar blindat să iasă“ (Pe partea mea de lume). O altă linie de evoluţie pe acelaşi ton al liricii confesive, profund interiorizate, surprinde contorsiunile tulburătoare şi uneori rebele ale timpului-eros, imprimate cu un anumit fast şi o scânteie a revelaţiei dezagregării microcosmosului materiei. Realul apetit al disecării ca efect al participării directe are parcă menirea de a vindeca nu atât prin suferinţă cât prin iniţiere şi mai ales prin profunzime: „Trupul tău, femeie, vioară de aur,/ a răguşit cântând./ Mâinile tale, coarde ale rumorii,/ mă înconjură blând./ Lângă tine îmbătrânesc copacii/ şi-aruncă pe tine o coajă amară,/ Frunzele ţi-se năruie-n păr/ ca o ploaie de vară/ Rară eşti pe pământ şi rară în cer,/ singură, acoperită de rouă./ Trupul meu fulgerând/ te taie în două“ (Trupul tău). Chipul femeii între idee şi formă devine un leit-motiv al fascinaţiei şi al dorinţei, o deversare a frumuseţii ce se descompune lent căpătând reflexe crepusculare, fiind deci cu atât mai expus sacrificiului de sine şi implicit memoriei perpetue: „O fată frumoasă/ spală toate păcatele lumii,/ dar o fată frumoasă e atât de rară,/uneori nici nu există“ (O fată frumoasă). Obsesiile thanatice prelungesc fără să cadă în capcanele unei agonii a sentimentelor un anume miraj al balansului care se consumă între existenţă şi nefiinţă, ca o geometrie a eului răsfrânt în oglindă. Aceasta este libertatea poetului „în regimul suavului şi al tandreţii… o lirică ce asociază stării de efervescenţă imaginativă a subiectului referinţa arhetipală, ordinea ascunsă a universului“ (Ion Pop). Prin dimensiunea reflecţiei se creează o aşteptare ce depăşeşte puterea deprinderii. Astfel de circumvoluţiuni conduc la un refuz al irevocabilului. Căutarea labirintică generată de un anumit orgoliu al asumării aduce cu sine jubilaţia simţurilor. O imagine de ansamblu, selectivă a unei realităţi prea agresive în care timpul este suspendat şi unde „o agresivitate lăuntrică se întrevede în această ostentativă aglomerare de grandori naturale, o superbie biologică ce doreşte a se acorda cu stihiile“ (Gheorghe Grigurcu). Rezolvarea antinomiilor ca „sedativ“ al echilibrului instabil continuă tematic dimensiunea ludică a dualităţii raţiune-instinct: „Principiul prim şi ultim al existenţei pare să fie iubirea/ care se arată în atracţia unuia faţă de altul/ ca în aceea a obiectelor, conform newtonienelor legi./ Logosul divin înseamnă iubire/ oricum manifestîndu-se la marginea lumii/ prin energia care a explodat,/ în continuă transformare,/ mortificare/ prin îndepărtarea de principiul prim/ Pentru noi există această mistificare a iubirii/ sub numele de materie/purtătoare a energiei, potrivit formulei clasice/ Prin moarte nu facem decât să ne întoarcem la iubire/ conform mărturiei celor care revin/ Doamne, dă-mi iubire cît timp trăiesc/ în această pietrificare numită viaţă“ (Principiu). Lirica lui Radu Ulmeanu parcurge un tunel purificator şi regenerator, luminat cum se cuvine de aura cuvântului, într-o obstinată cursă a evadării în netimp, al revelării sacrului în profan şi reintegrării sale în explozia de vitalitate a materiei fluid-arzătoare, cristalizată în memoria vie. Germenii penitenţei sale regenerează impetuos şi converg asemenea razelor unui cerc spre punctul de imponderabilitate al poeziei autentice.