DAN GULEA: VÂRSTELE LUI ANDREI MLADIN

În literatura pandemiei, cu titluri diferite, de la anchete de felul Singuri acasă. Părinţi şi copii în pandemie (Editura Vremea, 2020, unde semnează Doru Căstăian, Simona Chiţan, Codruţ Constantinescu, Xenia Negrea sau Robert Şerban), până la Mircea Cărtărescu cu poemele din nu striga niciodată ajutor (Editura Humanitas, 2020), un loc special îl ocupă Andrei Mladin, eroul lui George Arion, probabil cel mai cunoscut autor de literatură poliţistă de la noi.

Conducător al editurii Crime Scene Press, specializată în literatură policier, George Arion a trecut peste mode şi timp cu un personaj aparte, atent la contextualizările epocilor; saga începe cu Atac în bibliotecă (1983), urmat de Profesionistul (1985) şi de Trucaj (1987), romane din Epoca de Aur, văzută în lumina exactă. Doar două exemple din ultimul titlu amintit arată tonul potrivit: de pildă, într-un moment de critică a criticii, când prezintă cartea de telefon ca pe un roman de suspans – realizând astfel o critică a derizoriului din Epoca de Aur, una dintre cele mai curajoase demascări ale cotidianului cenuşiu. Concluzia este memorabilă: „afirm că noua carte de telefon, inspirată din realităţile noastre, pledând pentru idealuri de anvergură, este o lucrare de seamă a prozei contemporane, întrecând în valoare Mersul trenurilor, prea tehnicist, prea schimbător de la un an la altul“. O virulentă critică la adresa scientismului şi umanismului triumfalist completează tabloul: „turiştii sporovăiesc veseli, se pornesc idile care se vor pentru o viaţă, şi care nu vor dura decât pe timpul concediului, şi se mai petrec şi alte minuni ale existenţei noastre pe această planetă şi care fac din noi stăpânii ei de necontestat“.

Pe ce picior dansaţi? din epoca postdecembristă include povestirea Misterul din fotografie – naraţiune ce îşi alege un cadru special, la jumătatea drumului dintre utopie şi capitalism sălbatic, de far-west, caracterizare a neuitaţilor ani 1990, când totul era posibil pentru îmbogăţiţii epocii noastre. Acţiunea se petrece în iulie 2035 în Pentonville, în momentul în care se sărbătoreşte Anul Bucuriei – împlinirea a 50 de ani de la fondarea aşezării de către un puternic magnat. Este „un oraş morocănos“, dominat de beton, de corupţie.

Fortăreaţa nebunilor (2004) prezintă un alt moment al tranziţiei spre Uniunea Europeană, un moment al teoriilor conspiraţiei; asistăm, în fond, la reciclarea unor elemente de cultură populară, unde un loc central îl au teoriile despre asasinarea lui Eminescu de către serviciile austro-ungare, interfaţă a unei organizaţii secrete globale; nu lipsesc vrăjitoarele care ghicesc viitorul şi victimele lor.

Este momentul în care Andrei Mladin capătă consistenţă prin filigranarea existenţei de ziarist la Flacăra, cu un faimos interviu luat unui personaj care preia multe din trăsăturile lui Iosif Constantin Drăgan, multimilionarul lui Ceauşescu. Cu ajutorul unor rezumate şi reluări ale romanelor anterioare, Andrei Mladin scrie un adevărat curriculum vitae: „într-o zi, am descoperit în biblioteca mea un cadavru – cineva mi-a făcut o înscenare macabră, dar am scăpat basma curată. Altădată m-am trezit implicat într-o tărăşenie cu trafic de tablouri; cea mai tare chestie e aceea în care am demascat corupţia la vârf dintr-un oraş de provincie. Mă rog, am mai fost pe o insulă unde a fost omorât un arheolog şi am dat o mână de ajutor la descoperirea criminalului. Au mai fost şi alte belele în care m-am trezit fără voia mea“.

Epoca de început a internetului la noi este şi un prilej de confesiuni şi puneri în abis: „pentru cineva care în copilărie scria cu tocul înmuiat în călimară, în loc de radio avea un difuzor care prindea un singur post şi când avea nevoie de o informaţie scotocea prin nu ştiu câte cărţi în loc să navigheze pe internet, bombardamentul informaţional a fost formidabil“. Cu premisa că „nu poţi să discuţi cu un ins care n-a citit nici Hammett, nici Chandler“, dialogurile imaginate, în cadru oniric, de gazetarul Andrei Mladin cu Eminescu sunt o provocare pentru orice autor de ficţiune – iar George Arion este un excelent creator de atmosferă, având un tact deosebit pentru construirea acelor trăsături care contează. Autoparodierea, în bună lecţie postmodernă, din finalul acestui roman, cu „Scriptul unui film care nu se va face niciodată“ – scenariu ce reia şi reaşază teoriile conspiraţiei într-un registru burlesc, ce pune o distanţă necesară între fapte şi relatarea lor, este o adevărată semnătură George Arion.

Maestrul fricii (2017) este şi o interpretare a unei discuţii publice care a polarizat societatea noastră, aceea a călăilor comunişti supravieţuitori: torţionarul Marin Tutos, retras într-un sanatoriu, în etate de 90 de ani, este un „maestru al fricii“ care se ascunde de lumea actuală, dorind să treacă mai departe neobservat. Romanul aglutinează şi alte legende urbane: fantomele de pe strada Parfumului, din fosta locuinţă a poetului Ilarie Voronca, sunt doar un zvon al Securităţii pentru a camufla o casă conspirativă, utilizată odinioară – dar şi acum, când România este un loc de tortură pentru prizonierii de pe alte continente, ai „aliaţilor noştri actuali“. Prizonierii politici din comunismul „obsedantului deceniu“ sunt subiectul şi al următorului roman, Umbrele din Ada Kaleh (2019), utilizând tema internaţională a dispărutului (desaparecido), a celui complet anihilat de un regim totalitar, în paralel cu istoria multiseculară a insulei de pe Dunăre, inundate pentru barajul de la Porţile-de-fier.

Iar Mâna care închide ochii (2020), cel mai recent roman din serie, vine după această investigaţie în mitologia contemporană. Fundalul este cel al pandemiei şi al angoasei pe care o provoacă restricţiile de circulaţie, cu permise de liberă trecere, cu urmăriri şi deghizări, firele conducând atât la afaceri internaţionale, cât şi la aceeaşi perioadă a anilor 1950, pe care George Arion o tematizează insistent, acum prin intermediul temei asasinatului politic. Fidel unui tribut autoreflexiv, personajul-autor este surprins la masa de lucru, alcătuind un roman de spionaj, ale cărui pagini alternează cu intriga din timpul pandemiei.

În mod special faţă de alte inserţii de tip textualist, Arion semnează acum o postfaţă („Cum am devenit autor de romane poliţiste şi de spionaj“), un bilanţ nu doar al seriei Andrei Mladin (cunoscută sub titlul Detectiv fără voie), ci şi al carierei lui George Arion, autorul care a început să scrie poezii şi eseuri, pentru a descoperi, de fapt, că un text se scrie doar atunci când îi vine într-adevăr vremea; este exemplul romanului Atac în bibliotecă, de la care a pornit totul, cu ramificaţii în lumea televiziunii, a cinematografiei şi chiar a operei muzicale. Sub trăsăturile excelentului cunoscător de literatură se ascunde însă o gândire parabolică, aşa cum o demonstrează exemplele date, cu ghidul de muzeu care descrie operele în amănunt, deşi pereţii sunt goi, tablourile fiind evacuate din cauza războiului, cu orbul care cere la colţul străzii sub sloganul „E o zi frumoasă. Îmi pare rău că nu pot să o văd“. Mesajul autorului este elocvent, transmis aici, în această postfaţă: „m-am servit de recuzita literaturii poliţiste şi de strategia ei narativă pentru a transmite şi altceva decât descâlcirea unor enigme“.

Seria Andrei Mladin este un comentariu al unor importante puncte de discuţie ale societăţii noastre, cuprinzând, în mare, trei perioade distincte: ultimii ani ai regimului Ceauşescu, anii tranziţiei (spre economia de piaţă – sau nebunii ani 1990) şi, în final, epoca actuală, a României care se confruntă cu trecutul (ultimele trei romane readuc insistent această problematică a torţionarului devenit onorabil într-o lume amnezică), o Românie care îşi găseşte o identitate în Europa actuală.

Pandemia nu este aşadar decât un element de fundal (cu toate tulburările sociale pe care le înregistrează, ce culminează la Arion cu o tentativă de răpire chiar a preşedintelui), peste care evoluează problemele noastre, ale unei societăţi ce încă se caută şi se aşază.