ALICE VALERIA MICU: CALIGRAME 3D

Fără să fie bântuit de platonicianul neajuns metafizic al artei, sculptorul Ion Marchiş se dezvăluie în Armata de teracotă (Baia Mare: Editura Cromatica, 2021) un poet în adevăratul sens al cuvântului. Deşi alătură subtitlul crochiuri, volumul este mai mult decât o simplă colecţie de texte schiţate, aşa cum reiese din adnotările autorului, de-a lungul a aproape patruzeci de ani. Cititor avid de poezie şi ocrotitor al poeţilor la Ocoliş, Ion Marchiş, care nu se consideră poet, vine cu un volum surprinzător, îl şi ilustrează, uneori cu crochiuri, alteori cu poeme caligrafiate şi integrate desenului cu care alcătuiesc o imagine unitară, amintind de caligramele lui Iordache Golescu. „Poema pictura loquens, pictura poema silens“ spunea Simonides din Keos şi poate că acesta e mecanismul interior al artistului care a notat în poezie, dincolo de expresia în lut, lemn, piatră sau bronz, întâmplările vieţii din Maramureşul cel cu acoperişuri de draniţă şi morminte.

Deşi artistul continuă să ofere propria viziune asupra lumii prin sculptură, văzută ca fenomen sincronic, unul al spaţiului pe loc înţeles şi apreciat în întregime, cu poezia el alege arta diacronică depinzând de timp pentru receptare, dar mai ales de un anume bagaj emoţional. E aici un lirism discret, melancolic, o abilă exersare a metaforei în poemele de tinereţe, cu note bacoviene în deplina maturitate şi cu blânde, dar dureroase recapitulări ale trecutului în poemele noi. Impresia de catalog sentimental este accentuată de temele şi motivele, adesea recurente, printre care mâinile, trecerea timpului, familia şi iubirea în multiple formule, trenul ca metaforă a vieţii, întunericul, moartea, poeţii.

Stăpânind atât poemul scurt („Cum noaptea se strânge-n voi/ Ca-ntr-un cuib/ Bivoli afunzi/ Turme de lumină neagră pe câmpie“ în Peisaj cu bivoli, p. 59), cât şi poemul de ample dimensiuni (Armata de teracotă, Frasinul), Marchiş caligrafiază cu iscusinţă stări, gânduri, recapitulări ale fiinţei în poeme uneori tandre, alteori tulburătoare: „Trupul meu nu-i al meu/ Simt că e al altcuiva de departe/ Al cuiva care va veni după el într-o zi/ Iar eu voi rămâne singur/ Agăţat de sufletul meu/ Ca de o scară/ Ca un melc adâncit în cochilia lui/ Galopând geometric/ Înspre înăuntru/ Şi înspre înafară/ Căci tot mai des/ Mâinile mele îngrijorător de vii/ Sunt mâinile mamei mele/ Aşezate cuminte pe piept/ Sub iarbă“ (Mâinile mamei, p. 51)

Ideea centrală a acestui poem e reluată şi în prozo-poemul ce dă titlul volumului: „Sunt trenul de noapte din care coboară mereu personaje străine/ de mine în gări şi locuri necunoscute. Se desfac din mine ca şi cojile de ceapă şi se rostogolesc într-o existenţă copiată de aerul din/ jur, ca şi cum m-ar părăsi amprentele şi ar călători în trecut.//(…) O întreb pe mama cum e cu armata asta care se desface din mine,/ care îmi străpunge pielea obrazului, pieptul, coastele, inima,/ care năpârleşte din mine. Mă uit la feţele lor pierdute,/ preocupate de viaţa mea trecută; soldaţii mei consumându-mi amintirile, gândurile, iubirea.// – Nu sunt eu armata asta de teracotă care iese din mine!// Însă mama nu îmi răspunde.// Se lasă străpunsă de iarbă şi uită“ ( fragment din Armata de teracotă, p. 83-84).

Cu accentul pe sine şi fără să vizeze (aparent) cititorul, Ion Marchiş ne spune povestea fiului de morar din Hărniceştii cei de la poalele Gutinului, într-un volum ce merită toată atenţia, fie şi pentru a ne convinge că nu doar nume celebre ale culturii mondiale au avut har atât în arta formelor, cât şi în dificila vocaţie care e poezia.