MIRCEA MOŢ: EXECUŢIILE LUI AUREL PANTEA

În cartea pe cate i-o dedica în urmă cu câţiva ani, Între extreme. Eseu critic despre poezia lui Aurel Pantea (Cluj-Napoca: Dacia, 2002), Virgil Podoabă remarca un paradox al poetului: „pe de-o parte, adică la nivelul ontopoeticii experimentate în viziune, poetul e nonmetafizic şi foarte postmodern, pe de alta, adică la cel al imaginarului, acesta este încă metafizic şi modern. Iată un paradox ciudat. Sau nu prea? Fiindcă există, oare, vreun poet cu adevărat mare, cu o identitate insubstituibilă, al cărui imaginar să fie sută la sută livresc – ori sută la sută personal – şi să nu se înrădăcineze în structurile metafizice ale celui colectiv? Dacă da, fireşte, paradoxul rămîne ciudat, dacă nu – se diminuează. De tot“.

Fondul de profunzime al poeziei lui Aurel Pantea trimite la condiţia fiinţei şi la relaţia acesteia cu o realitate ea însăşi supusă unei evidente degradări şi din această perspectivă, ce ţine de „deprecierea realului“, poetul a fost plasat sub semnul modernităţii târzii

Volumul Execuţii (Bucureşti: Cartea Românească, 2020) surprinde interiorul fiinţei ameninţat, în timpul unei înserări cu sugestii ale declinului şi ale alunecării, de alterare şi deformare, dacă nu de dispariţie. Sfâşierea interioară îşi găseşte echivalentul într-o nehotărâre amintind incertitudinea argheziană şi este amplificată de o suferinţă a întregului, un fel de plâns în lume, dar şi acompaniată de o muzică ce tinde să ia locul unei realităţi ce şi-a pierdut consistenţa. Traiectoria fiinţei se consumă într-un univers în care seara, chipul, numele şi cuvântul constituie, prin relaţiile dintre ele, autentice repere ale imaginarului conturat de întregul volumul: „Intră în vieţile noastre ceva nelămurit,/ ne atinge, parcă în treacăt,/ în trupurile noastre vine atunci o nepământeană înserare,/ parcă am pleca,/ dar ne însoţeşte o nehotărâre,/ lângă noi, după stările astea /se aude, aşa, un fel de oftat şi o muzică“.

Acest timp al înserării devine emblematic la Aurel Pantea în măsura în care fiinţa însăşi este ameninţată, prin pierderea numelui, prin despărţirea de nume ca o certitudine a existentului, de căderea într-un anonimat ce ar corespunde integrării unui univers obiectual, el însuşi surprins într-o agonică degradare. O mişcare disperată, haotică, de regăsire a esenţei sunt transcrise într-un limbaj ce devine, dacă mai e nevoie, argument pentru orizontul metafizic al poeziei şi pentru experienţa marii poezii moderniste care l-a marcat pe poet: „În cele din urmă ne despărţim/ de numele noastre/, dar ele continuă cutremurate/ să caute un trup/ şi, înspăimântate, găsesc alte nume/, ca nişte neîndurători stăpâni/, în tremurul lor se văd imagini de odinioară,/ depărtate, în alte vieţi, atinse de oboseli,/ şi încep să cânte melodii sfâşietoare,/ ca toamnele în care iubirile se schimbă la faţă/ şi chipurile nu se mai recunosc“. Timpul serii eterne marchează la Aurel Pantea un spaţiu în care evenimentul/schimbarea stă sub semnul întrebării iar aparenţele, referenţiale în realitatea imediată, se retrag în mod semnificativ, după cum se temperează orice manifestare a afectului: „Am găsit un loc unde toată vremea/ e seară, /nu ştiu dacă mi-l amintesc/ sau îl imaginez, acum /acolo nu se ştie dacă se vine sau se pleacă, / acolo dorinţele se fac amurg/ şi chipurile se retrag“. Căutarea chipului devine sinonimă încercării de regăsire a propriei individualităţi: „Cum fiecare lucru fără dragoste,/ cum se întoarce el să-şi caute chipul,/ cum sângerează el fără să-l afle,/ cum lumea devine surdă/ şi o pată însângerată rămâne/nsingura cale spre unica salvare ce a rămas,/ şi nimeni nu mai are chip,/ precum, dacă ai vorbi de chipuri,/ ar da pe afară închisori adormite“. Tendinţa, firească în ultimă instanţă, este de a găsi/regăsi tiparul lumii, prin înlăturarea a tot ce este nesemnicativ, pentru marea revelaţie a regăsirii simbolicului chip care destramă tot ceea ce este aparent şi derizoriu reper: .„La fel cum ai şterge de praf/ un obiect foarte îndrăgit/ pentru a-i vedea limpezimile de odinioară,/ apare un chip/ ce ne însoţeşte vieţile,/ încât se surpă în noi aparenţele/ pe care am mizat“.

Timpul revelaţiei este unul auroral, al dimineţilor, „depozite reci“, timp al memoriei şi al confruntării individului cu chipul propriei morţi: „Dimineţile, aceste depozite reci, unde se aud respiraţii bătrâne,/ acolo spaimele, ca nişte părinţi buni,/ găsesc miezul însuşi al timpului/ dintr-o copilărie înroşită de sfioşenii adormite,/ mai stai cu mine, mai stai,/ curând va apărea mâna şi va desena/ chipul abia născutei tale morţi“. Poetul are nostalgia unui limbaj vechi uitat, cu evidente reflexe mitice, bătrân, care oferă perspective spre esenţial: „Într-un limbaj bătrân/ se vede chipul unuia ce a privit/ multe apusuri“. Glasurile bătrâne sunt ale unui timp „sacru“, ale unui al cincilea anotimp, asociate unei semnificative muţenii, absenţe a cuvântului: „Ne însoţeşte în tăcere/ al cincilea anotimp,/ acolo timpul nu-şi va mai săpa gropile,/ doar murmure ale unor glasuri/ bătrâne/ străpung muţenii înfiorate“. Precum Ulise ademenit de cântec, poetul nu este insensibil de nişte „cântece îndepărtate“ ce ţin de temeiul lumii: „Chemat acum de cântece îndepărtate/ ce se aud în limbile pe care le-a vorbit/ Isus Hristos/ cât a stat pe pământ“.

Realitatea prezentului este cea a limitei subţiri dintre fiinţă şi nefiinţă, a căderii în simbolice tăceri fluide din care se poate reveni doar prin logos:. „Atât de subţiri sunt, uneori, graniţele/ dintre ceea ce suntem, acum,/ şi ceea ce nu vom mai fi,/ încât intrăm, fără să ştim,/ în tăceri fluide,/ de unde doar o voce a cuiva ce ni s-a dedicat cu totul/ ne mai poate întoarce“. În absenţa cuvântului, omul este condamnat la tăceri care îl ocupă nemilos, la limbajele ce nu mai sunt contemporane cuvântului întemeietor: „Vin sărbătorile trupurilor,/ vin şi trec, şi rămân linişti mari,/ şi trupurile îndură tăceri,/ şi pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ când o divinitate priveşte în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ şi în privirile ei se aude un plâns fără seamăn“. Drama omului din imaginarul lui Aurel Pantea este de a fi exilat nu doar într-o lume degradată, ci şi de a fi dat afară din propriul limbaj. În această situaţie, mântuirea şi dreptul la altă existenţă sunt transcrise
într-o modalitate specifică autorului Casei cu retori: „Când eşti dat afară din limbajul tău/ şi ajungi cerşetor într-o mare muţenie,/ bucură-te de apusul graiurilor,/ vor veni alte limbi şi acele limbi te vor reinventa/ în noua ta viaţă se va naşte iar o divinitate,/ deocamdată vocile tale se pregătesc/de călătorie, deocamdată o divinitate bătrână/ şi tu împreună cu ea nu mai sunteţi/ decât simple fapte ale unui limbaj care pleacă,/ Doamne, lângă tăcerile tale plâng/ şi nu mai am faţă“. Propria condiţie este conştientizată, timpul poetului fiind unul al tăcerii şi al consecinţei arderii, descompunerii lumii: „Timpul chiar asta poate fi: fragmente de tăcere/ şi funingini rămase/ după plecarea unei divinităţi“. Pentru fiinţa fără de patrie care este poetul lucid, patria originară, sensurile rugăciunii nu pot fi asociate decât scrisului divin: „Sunt doar tăcere vie, desfăşurată, încărcată de murmure, vino Tu,/Doamne, şi scrie cu viaţa-mi toată“. Acelaşi scris ce poate marca un simbolic „leat-lumină“, al timpului de echilibru, al amiezii: „Cerul din noi se luminează,/ vin peste noi tărâmuri de-amiază,/ fără sfârşire şi fără vreme, leatul-lumină scrie poeme“.

Un distins critic avea dreptate: (şi) prin recentul său volum poetul Aurel Pantea dovedeşte că „e unul nepereche“.