Ioana Toloargă

clarviziunea

 

e starea de sinceritate a lucrurilor

faţă de ele însele

ştergătoarele de parbriz merg încontinuu

acvaplanare apoi un sentiment acut de atrofiere ca şi cum

după ani întregi de zgomot intramuscular

oasele îşi cer dreptul lor la liniştea

din stadiul pre-mişcare

nu am să mai scriu poezie

despre mine

aş vrea să pot

să plâng la persoana a III-a

hetero-lirismul ar face ca toate

bolile mele să se privească

din afară senzaţia de ne-iubit

arată ca o muscă prinsă pe banda lipicioasă de leucoplast

care se zbate cu un picior şi o aripă libere

e responsabilitatea ta să închizi uşa

să nu se facă curent

în vieţile altora intransigenţa de a sta pe un scaun

cu spatele drept e un act aproape punitiv

pustnicia a început intrauterin

te-ai născut

ai legat cordonul ombilical de al patrulea

picior de lemn şi ţi-ai sprijinit creierii de spetează

dacă Dumnezeu e în tot

prefer să fie în pluşul de pe mâner

în care râcâi cu unghia

nu voi mai părăsi niciodată spaţiul acesta

de siguraţă în care nu e

nici durere nici întristare nici suspin

 

spaţiile intransigenţei

 

din copilăria târzie când regula e tăbăcită în piele

în tine băltesc umbre halterofile de părinţi

de bunici nu ai voie nu se poate nu ştiu

treaba ta asta e

teritoriile indienilor

canibali locuiesc în tine populează

strâmtoarea dintre scaunele noii tale vieţi/

bucătării clujene şi vrei mai departe o insulă

mai la deal pe Someş

şi vrei ca totul să fie sfânt şi inviolabil

şi vrei libertăţi comune şi zone

de siguranţă prinse în ace de carnea ta

şi vrei non-libertăţi accesibile

negarea dreptului la libera circulaţie prin

alveolele astea în care ar fi putut intra

apă caldă spălături interioare sterilitate

permiţi

să existe un singur spaţiu comun

permeabilitatea totală a pieilor de pe burtă

să poţi băga mâna şi să atingi ficatul cuiva

să îl mângâi cum mângâiai peştele în pahar

când mama era ocupată să schimbe apa acvariului

sub presiunea celor patru minute de intimitate

poţi manifesta repede şi apăsat puţină dragoste

să mângâi viscerele rozalii

să vezi rinichii

ca printr-un vitraliu

să strângi ficatul în mână

e şi asta un fel de dezvirginare ritualică

e şi asta o dragoste pe care nimeni nu ţi-o acceptă

 

 

în copilărie îi aruncai la closet raiul de canal

al tuturor peştilor aurii morţi singuri şi prea-iubiţi

îndopaţi cu mâncare de zece ori pe zi

de copilul hiperactiv care nu poate ţine câini

şi pisici la etajul patru

 

copilăria ne urmăreşte despre asta e toată

viaţa dragoste cu forţa nu se poate

şi peştele alunecând pe Lethe

la Dumnezeul

peştilor care l-a înghiţit pe Dumnezeul

oamenilor

îţi rezumi singură

a dresa peşti de acvariu de apartament

a obişnui peştele cu afecţiunea

a vâna dragostea peştelui în pahar

a viola peştele

a ucide peştele

de la capăt

 

 

trăieşti ascetic

 

în singurătatea caustică a casei cu naftalină

în spate bibelouri pescarul doamna cu bişon

plus imaginea ta

de douăzeci de ani în ferestrele de la dulăpior

comoda scârţâie puţin când se aşază corpul

obosită ieşi din schimbul trei de la uzină

generaţia copiilor cu cheia de gât se prelungeşte

te simţi un pseudopod

neimportant ne-necesar

adormi în hainele de la fabrică

în aceeaşi membrană iubeşti şi urăşti

o populezi cu transpiraţie şi sebum

nimic original nu se întâmplă în tine

decât accidental priveşti

infraroşu

pe dulap cele trei icoane de lângă

cutia de la microunde încălzeşti decongelezi garanţie 2 ani

nu vei aduce pe nimeni în strâmtoarea asta

camera cu păpuşi va rămâne

virgină sub greutatea plăpumii

sudul se strânge în jurul picioarelor patului

ca un ocean liniştit cu rechini

 

 

afară

 

turme de vaci mugesc departe

în întuneric faci cunoştinţă cu un corp care

nu mai e al tău spaţiul acesta de la pat până la lampă

afară zăpada se topeşte în linişte

şi ţi-e milă de ea ca de un copil care s-a născut

fără o mână şi trage să moară câinele vecinilor latră

e cuprins de streche fiecare mamifer

locuitor al acestui sat e un cenuşar

încă neumplut ajungi din întâmplare şi nu ştii

cât va dura cât vei mai face până în comuna următoare

cu gaz şi apă şi asfalt lumea te primeşte cu braţele deschise

cu pâine şi sare lăsate pe prispă ieşi la plimbare

cu picioarele legate şi statul pe piept

eşti mândru de tine ai reuşit ai învins

între timp nu îţi rămâne decât să

compătimeşti momentul acesta
în care suprafeţele sunt ca nişte flashuri
ale lucrurilor şi nimic nu mai trece

cu nervocalmin