ŞTEFAN BOLEA: CLIPURI ŞI POVEŞTI

Prima parte a volumului de proză scurtă Un drum cu Ceapă (Polirom, 2020) de Radu Pavel Gheo, subintitulat „clipuri şi poveşti“, e, din nefericire, banală. Se poate argumenta că este voit banală: autorul, din oroare faţă de patetism, îşi refulează funcţia sentiment (dominanta cărţii) şi migrează spre teritoriul mai temperat al ironiei intelectuale. Mai mult, se poate susţine că fiecare din cele optsprezece prime bucăţi „spune ceva“. Da, dar nu este de ajuns. În această primă parte, Gheo rămâne dator cititorului. Se detaşează de această atmosferă mediocră cu iz elegiac „clipurile“ „Mascarpone şi nocciola“ şi „Scrisoare mamei“, unde autorul îşi asumă riscuri suplimentare, acceptându-şi dominanta. În prima proză remarcată, Cristina, o tânără chelneriţă este umilită şi insultată de mussolinienii patroni italieni, pentru că vrea să bea o cafea cu un tânăr arătos la sfârşitul turei. În cea de-a doua, e frapant contrastul dintre scrisoarea adresată mamei de către Ionică, un elev de la ţară „supradotat“, hărţuit de colegi şi de profesori deopotrivă şi realitatea sa aproape coşmarescă. Atmosfera flască din debut este dată uitării în cele douăsprezece povestiri din partea a doua. În „Vibraţia vieţii“, naratorul ascultă de sfatul unui prozator în vârstă, care-l îndeamnă să renunţe la căştile reconfortante şi autiste pentru a înregistra existenţa cotidiană. Dialogurile pe care le surprinde strălucit sunt mai groaznice ca nonsensurile lui Beckett, astfel încât naratorul se întoarce recules la Spotify-ul său. „Manifestele“ consemnează naivităţile unor tineri rockeri „revoluţionari“, care flirtează cu dezastrul, amintind, într-o notă mai relaxată, de cazul tragic al lui Mugur Călinescu. Peste „Un drum cu Ceapă“ se proiectează discret umbra lui Cehov, la care face referire şi Ştefan Agopian pe coperta a patra. „Din alte vremi“ are o miză la fel de sinistră precum Zona de interes a lui Amis. „Poezii pentru serbare“ e plină de candoare şi de umor de bună calitate. Într-un crescendo tumultos, cele trei povestiri din partea treia au un cu totul alt calibru, o cu totul altă intensitate. Amintind de scenariile filmelor mystery, „Unchiul nostru Rafael“ introduce un personaj care este un adevărat agent destructurant al realităţii, provocând eroilor un sentiment psihotic al existenţei. „Anomalia“ mă trimite nu atât la Orwell, ci la panica invocată de Geo Bogza în poezia „Coşmar“: „Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor./ Câini, numai câini treceau pe stradă:// Unii într-o parte, alţii în alta./ Toţi purtau câte o servietă gălbuie/ şi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.// Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare/ şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri/ Dacă din privirile pe care mi le aruncau/ N-aş fi înţeles că servietele lor erau croite/ Din piele de om.//“ Iar „Dar de Crăciun“ este o bucată dureros de sclipitoare, o floare albastră a numinosului. Per ansamblu, Un drum cu Ceapă îşi dă adevărata măsură în a doua şi a treia parte a volumului, în timp ce prima trenează din cauza unei editări şi a unui montaj defectuoase.