ŞTEFAN BOLEA: TRANSA EXPRESIONISTĂ

După ce a tradus o selecţie din lirica lui Trakl (Grodek, Art, 2020), George State îşi continuă activitatea migăloasă, oferindu-ne ­– într-un volum subţire, dar diamantin – integrala prozei scriitorului austriac (Dezolare şi alte proze, Academia Română şi Centrul de Studii Transilvane, 2021). Poemele în proză ale lui Trakl par distilate în cazanul post-romantismului; un loc special, în care Blake şi Benn, Baudelaire şi Artaud coexistă la confluenţa dintre simbolism şi avangardă, dintre romantism şi expresionism. În „Vis şi obnubilare“ lumea nu e atât căzută (ne amintim de acel Verfallensein al lui Heidegger), cât mai ales aflată sub puterea unui blestem, probabil la fel de puternic precum cel din Manfred de Byron. „O, stirpe blestemată. Când în odăile spurcate [befleckten Zimmern] fiecare destin e-mplinit, Moartea intră cu paşi putrezi [modernden Schritten] în casă. O, afară de-ar fi primăvară şi-n pomu-nflorit ar cânta o pasăre drăgălaşă. Dar puţina verdeaţă se usucă-nfiorător [gräulich verdorrt] la fereastra fiinţelor nopţii, iar inimile-nsângerate cugetă încă la Rău“ (p. 16). Universul pare nu atât să se ofilească, să se vestejească în prezenţa Răului, ci mai ales să pârâie în toată putreziciunea sa: verbul modern ne trimite la „năruire“ şi la „descompunere“.

Personajele par personificări ale unui Rău ancestral, înscris în toate fibrele decreaţiei: „Ura-i ardea inima [Haß verbrannte sein Herz], voluptate, când în grădina verde a verii îl maltrata pe copilul tăcut, în al cărui chip strălucitor îşi recunoştea chipul obnubilat. Vai, acea seară la fereastră, când un schelet oribil [ein gräulich Gerippe], Moartea, ieşea din floriile purpurii. […] Nu-l iubea nimeni. În odăile-n crepuscul, minciuna şi desfrâul îi ardeau capul. Foşnetu-albastru al unui veşmânt de femeie îl ţintuia locului, şi-n uşă stătea făptura noptatică a mamei. La căpătâiul lui se ivea umbra Răului [der Schatten des Bösen]. […] Sub stejarii golaşi, el sugruma cu mâini de gheaţă o pisică sălbatică“ (p. 15). Putem specula că gheaţa post-romantică a disocierii (ascunsă în inima de foc a maniei) o simţea şi personajul Hyperion (de la Hölderlin la Eminescu). Obsesia incestuoasă a lui Trakl, motivul surorii, pe care Heidegger îl interpreta mai jungian decât şi-ar fi dorit prin referinţa la femeia-lună (Selanna), apare incisiv în finalul poemului: „Nour de purpură îi înnoură capul, încât se prăbuşi tăcut, un chip selenar [ein mondenes Antlitz], peste sângele şi efigia sa; de piatră, căzu-n gol, când în oglinda sfărmată, un tânăr muribund, apăru sora; noaptea devoră stirpea blestemată“ (p. 18).

Discutând despre proza scurtă a lui Trakl, lucrarea „Tărâmul visului“ poate fi privită ca o meditaţiei asupra temei romantice a animei muribunde, în care se înscriu, printre altele, „Mortua est!“ şi cele şase pânze intitulate Det syke barn (Copilul bolnav) de Munch. Lăsând la o parte delicateţea şi candoarea acestei piese, contrastând puternic cu universul tenebros al poemelor în proză, e interesantă observaţia psihologică a unchiului naratorului, tatăl copilei bolnave: „Bătrânul meu unchi ne-a lăsat liniştit în voia noastră. Dar într-o zi, când stăteam cu el în grădină, în mijlocul tuturor florilor scânteietoare, deasupra cărora pluteau mari fluturi galbeni, mi-a zis cu o voce stinsă şi-ngândurată: «Sufletul tău e atras de durere, băiete». Şi imediat mi-a pus mâna pe creştet şi părea că voia să mai spună ceva. Însă a tăcut. Poate că nici măcar n-a ştuit ce trezise astfel în mine şi ce anume, de-atunci, a reînviat cu vigoare în mine“ (p. 28). Grădina, uter ontologic în Geneză, la Milton sau la Kierkegaard, se sensibilizează în prezenţa unui şarpe însetat de durere (diagnostic valabil şi pentru Trakl, şi pentru Cioran).

Dacă „Maria Magdalena“ trimite, ca „poem al senzaţiei“, la Salomeea lui Wilde, preluând aproape verbatim din Dorian Gray elogiul tinereţii şi al frumuseţii, proza poate fi privită şi ca o sinteză a conflictului dintre hédoné şi alétheia (cultul plăcerii vs. raţionalitate & intelect). Cea mai întunecată piesă a volumului, Baraba, îl prevesteşte pe Lagerkvist, amintind de atmosfera extremă a poeziei „Das infernalische Abendmahl“ a „geamănului“ lui Trakl, Georg Heym. Totuşi, transa demonică e întreruptă de tunetul iniţiatic din final: „Şi norodul de pe străzi răcnea: «Nazarineanul e mort! Trăiască Baraba! »// Dar soarele s-a stins brusc, pământul s-a zdruncinat din temelii şi o groază nemăsurată a străbătut lumea. Iar creaţia lui Dumnezeu s-a cutremurat.// La aceeaşi oră s-a-nfăptuit lucrarea mântuirii.“ (p. 32).

În încheiere, referindu-ne la cele două aforisme trakliene, primul dintre ele mă trimite (iar) la Cioran: „Doar cel care dispreţuieşte norocul ajunge la cunoaştere“ [Nur dem, der das Glück verachtet, wird Erkenntnis.]. Dacă-l întoarcem pe dos, nu ar putea fi oare o variantă a titlului lui Alfred Seidel, Bewußtsein als Verhängnis [„conştiinţa ca fatalitate“], piatra unghiulară a filosofiei cioraniene? Cartea lui Trakl (tradusă atent şi empatic de State) se dovedeşte necesară ca document al momentului istoric în care aripa avangardei se înmoaie în veninul romantismului.