IULIAN BOLDEA: LITANII BUFONE

Galeria oamenilor de teatru români care s-au ilustrat, cu rezultate meritorii, şi în literatură nu este deloc restrânsă: Ion Lucian, Ştefan Radof, Mircea Albulescu, Mircea Diaconu, Ioana Crăciunescu, Olga Delia Mateescu, Mihai Mălaimare, Horaţiu Mălăele, Alexander Hausvater etc. Trebuie însă, de îndată, să precizăm că literatura lor a fost considerată un fel de violon d’ Ingres, fiind pusă în umbră de activitatea teatrală. Regizorul Mihai Măniuţiu a publicat volume de poeme (Tu, 2016, Avionul fantomă, 2017, Urmuz. 23 noiembrie 1923, 2018, şi încă ceva, 2019), volume de povestiri cu accente fantastice şi onirice (Un zeu aproape muritor, 1982, Istorii pe care n-am să le scriu, 1998, Omphalos, 2001 etc.), roman (Aventurile hingherului în Balkanya, 2015), microroman (Fantome în Las Vegas, 2018). Cărţile lui Mihai Măniuţiu nu s-au bucurat, încă, de aprecierea criticii la adevărata lor valoare, din cauza unei percepţii grăbite a receptării care crede, în mod eronat, că cei care excelează într-un domeniu (în acest caz teatrul) au mult mai puţine şanse să se afirme cu acelaşi succes într-un alt domeniu. Dan C. Mihăilescu evocă, în comentariul dedicat prozei lui Măniuţiu, modul în care scriitorul a „ficţionat borgesian, a cultivat absurdul existenţial beckettian, a făcut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuară din folclorul românesc, ritualizând cu strălucitoare răceală ororile subconştientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotică, mecanismele terorii, uitarea şi pustiirea de sine“. Vrăjire şi dez-vrăjire a realităţii, cărţile lui Mihai Măniuţiu închipuie o rostire dedusă din straturile difuze ale cotidianului şi din paradoxurile unei suprarealităţi exuberante şi ludice, prin care este expusă linia de întâlnire dintre lumi, fisura inconsistentă din lucruri, dar şi jocul inconstant dintre interioritate şi exterioritate („Secretul constă în a găsi mijlocul, muchia tăioasă, subţire… Să nu fii nici în interior, nici în afară, ci acolo, la mijloc, pe fâşia crepusculară…“).

Volumul Bufonerii şi litanii (Editura Tracus Arte, 2020) exprimă, printr-o perspectivă lucidă a efemerului şi fragilităţii vieţuirii, reverberaţiile misterului existenţei. Scrisul este, pentru Mihai Măniuţiu, o formă de profunzime şi de seninătate, mai ales din perspectiva replierii în fragmentar şi aleatoriu, ca evocare labirintică a lumii, într-un exerciţiu de descifrare a miracolului diversităţii şi luxurianţei. De altfel, Ion Bogdan-Lefter relevă, ca particularităţi ale textelor literare, vizionarismul, spectacolul himeric al alcătuirilor lumii şi resorturile fanteziei: „Poate că mai mult decât în teatru, unde imagistica oricât de sofisticată are întotdeauna suportul cât se poate de concret al fiinţei actorilor şi al obiectelor din decor, cerebralul Măniuţiu se înfăţişează în literatura sa ca un «vizionar» fără limite, artist al fanteziei şi al «himerelor»“. E vorba, în poemele lui Mihai Măniuţiu, şi de condiţia precară a scriitorului într-o lume mercantilă, în care animatul se preschimbă în inanimat, producându-se o degradare a umanului, un triumf al inanimatului, fiinţa transformându-se în obiect: „stau în vitrină/ nu-s de vânzare/ nu m-ar da Şefu’ pe-o lume-ntreagă// prin faţa vitrinei trec mulţi/ dar oricâţi ar trece/ nu-ntoarce niciunul privirea spre mine –/ sunt prea de preţ/ nu mă vrea nimeni“ (de profundis). Reverii interogative, cu sugestii din psalmii arghezieni, dar şi din arpegiile parodice soresciene, proiectează asupra transcendenţei umbra neliniştilor umanului: „care-i planul/ (oare/ te bate gândul/ să-l schimbi?“. Credinţa şi clătinarea credinţei sunt polii acestor interogaţii în care cugetul se adânceşte, ca într-un abis reduplicat la infinit: „aici/ unde/ se clatină/ credinţa/ e locul unde/ tot ea/ se-nfiripă// evident că Tu/ ştii asta/ de-aia sunt/ atâtea goluri/ goale de tine/ de-aia/ e/ atâta – cum să zic/ doamne/ atâta// mărire ţie“ (locul). Sunt figurate în textele lui Măniuţiu şi alte toposuri convergente: impactul timpului asupra fiinţei, destrămarea treptată a integrităţii făpturii, zvonurile descreşterii şi ale căderii prin care se semnalează glasul tot mai estompat al transcendenţei: „sunt bătrân/ destul de bătrân/ însă/ minune/ n-am surzit de tot/ aud încă neliniştea frunzei/ în creştere în descreştere în cădere/ aud/ glasul răguşit/ înfundat/ în sacii negri cu/ fermoare de oţel// ce cauţi acolo/ doamne –/ pentru dumnezeu“ (Hiperacuzie). Înfiorările dispariţiei stau sub semnul unei teatralităţi a neînţelesului suprem: „nu am nicio opinie/ nuanţată ori savantă/ despre moarte –/ ştiu că unii/ au murit/ în cumplite torturi/ ca şi cum ar fi fost/ cei mai haini/ dintre haini/ (nu erau)/ iar alţii au plecat/ pe aripi/ de zefir// moartea/ în ambele cazuri/ rămâne un experiment/ greşit/ (nu-n sensul că n-ar fi reuşit –/ că a reuşit)“ (n-am idee). Reflecţia asupra fragilităţii fiinţei, asupra efemerităţii şi neantului încorporează o doză de ludic, de reprezentaţie (execuţie) amânată, prin care macabrul se insinuează cu tandreţe vicleană în text: „din an în an/ execuţia a fost amânată/ şi sunt tot mai recunoscător/ plutonului pe-al cărui steag/ flutură de atâţia ani chipul meu/ juvenil// cu membrii plutonului suntem ca fraţii/ ne-am împrietenit la cataramă […] eu şi plutonul meu cel vechi/ parcă-am fi fost născuţi în aceeaşi zi de luni/ de după săptămâna aia în care s-au făcut toate/ cerul pământul legile armatele –// eu şi bătrânul meu pluton/ în ziua aceea de luni/ când nu s-a creat nimic/ acolo rămânem –/ oricum/ eu acolo aş vrea să rămân“ (vechiul pluton). Alteori, experienţa thanatică e revelată ca imagine simbolică a unui tunel, în care eul se adânceşte în căutarea soarelui din oglindă, a întunericului din lumină, în care totul pare supus greşelii: „mă uit în tunelul cu luminiţe/ şi/ mamă mamă/ (aşa mi se pare) totu-i greşit// mă uit în tunelul cu întunericuri/ mamă mamă/ aici pare că-i şi mai greşit// mă uit în afara tunelurilor/ şi chestia e că acolo-i/ şi mai nimic// mă uit mă tot uit la soarele din oglindă/ şi după aia îmi spun/ să nu mă mai uit“ (soarele din oglindă). Pe de altă parte, poetul tratează temele grave, majore ale literaturii pe un ton dezinvolt, cu naturaleţe, aducându-le în cotidian, în banalul de fiecare zi. Tot ce era cândva spectaculos, nobil, de o anvergură copleşitoare este de-mitizat, de-solemnizat, supus unei acţiuni de reprezentare empatică, cu un subton ironic şi parodic: „zeii se furişează/ tiptil/ pe sub umbreluţe de pluş/ rozalii – n-au tălpi glezne genunchi/ de la coapse în sus par compuşi/ dintr-o materie mixtă/ jumătate aur calp jumătate cernoziom radioactiv// morţii se-nmulţesc vai sunt tot mai mulţi/ în dinţi nu se mai scobesc decât cu scobitori de argint“.

Încercuirea demitizantă a unor stări de extaz ale fiinţei, a unor clipe de graţie este înregistrată cu o revelatorie expresivitate: „până şi cel care se prăbuşeşte/ îşi are clipa lui/ de graţie –/ nu/ nu/ poate e prea mult spus o clipă/ mai degrabă/ o clipită/ o fracţiune de secundă/ în care rămâne nemişcat/ imuabil/ ca într-un fotoliu/ deasupra universului care cade/ iar el/ cel care stă/ în fotoliul de purpură/ nu cade/ o fracţiune de secundă/ nu cade“. Poetul înregistrează cu acuitate dilemele lumii în care trăieşte, metamorfozele fiinţării, fixând antinomiile creatorului lovit de „raza divină“, prin care se produc distorsiuni şi mutaţii de perspectivă ontică: „la drept vorbind/ habar n-am pe care dintre pernele nopţii/ o să dorm – sunt unele deloc de dorit/ pe câteva mi-am pus capul/ tremurând/ pe altele nu/ şi-am preferat să rămân treaz ore şi ore în şir –/ dar aici stau/ îndur/ şi nu fug/ nu fug/ deoarece/ poetul acolo e lovit de raza divină/ acolo/ unde e absolut inutil“ (Încăpăţânare). Poezia lui Mihai Măniuţiu, cu vibraţia ei afectivă reţinută, cu tensiunea ideii transpusă în versuri dense şi grave, ludice şi vibrante, rămâne încă să fie descoperită şi comentată la adevărata sa valoare.