MIRCEA MOŢ: DINCOLO DE CEAŢĂ

Un semnificativ Preambul dezvăluie, până la un punct, specificul romanului Bărbatul din spatele ceţii, publicat de Florin Irimia la editura Polirom în 2021. Mai puţin atent la o realitate deloc atrăgătoare, personajul narator îşi găseşte refugiul într-un cadru faţă de care atitudinea detaşată şi o necesară distanţă nu exclud reflexele unei simbolistici uşor perceptibile: „Aşa se face că într-una din acele nopţi târzii, în timp ce restul casei dormea, iar eu eram de data asta cufundat în apa fierbinte din cadă, citind dintr-o carte la lumina pâlpâietoare a unei lumânări, am căzut într-un fel de visare. Am avut impresia că nu mai citesc cartea aceea, un roman pe care-l începusem de ceva vreme şi pe care nu mai reuşeam să-l termin, ci propria mea carte, o carte pe care nici măcar
nu-ncepusem s-o scriu. Doar că acolo, în interiorul realităţii aceleia bizare, ea nu numai că era terminată, ci avea şi copertă, o ţineam în mâini închisă, dar parcă vedeam simultan şi ce scria înăuntru, îi ştiam toate capitolele, cu ochii minţii le vedeam pe fiecare în parte şi era de-ajuns să le citesc începutul ca să ştiu ce conţin“. Reţine aici atenţia o anumită condiţie a naratorului, izolat într-o condiţie similară morţii ca refuz al realităţii imediate şi respingătoare („Mă întindeam în ea ca într-un sarcofag de fontă…“). Prezentă în acest Preambul cu valoare programatică, reveria este întreţinută de flacăra unei lumânări (Bachelard considera flacăra unul dintre cei mai puternici operatori imagistici în Flacăra unei lumânări), reveria eliberând în primul rând de funcţia realului. Acelaşi Gaston Bachelard scria în Poetica reveriei: „Constrângerile funcţiei realului ne obligă să ne adaptăm la realitate, să ne constituim ca o realitate, să fabri­căm opere care sunt realităţi. Dar oare reveria, prin chiar esenţa ei, nu ne eliberează de funcţia realului? Este de ajuns să o privim în simplitatea ei ca să ne dăm seama că este o dovadă a funcţiei irealului, funcţie normală, funcţie utilă, care pune psihismul uman la adăpost de toate brutalităţile unui non-eu ostil, ale unui non-eu străin“. Mai mult, după autorul menţionat, „reveria asimilează realitatea însăşi (…) Lumea reală este înghiţită de lumea imaginară“. Este până la urmă o semnificativă transă ca posibilă modalitate de cunoaştere: „Nu ştiu cât a durat transa aceea sau ce-o fi fost ea, dar trebuia să fi durat ceva, pentru că, atunci când am ieşit din ea, lucru care s-a întâmplat în clipa în care am scăpat cartea din mână, cartea adevărată nu cea imaginată, mi-am dat seama că apa se răcise şi mă cam luase cu frig“.

Dar ceea ce contează în mod deosebit pentru substanţa volumului lui Florin Irimia este ideea lecturii propriei cărţii sau descoperirea acesteia înainte de a fi scrisă. Cu alte cuvinte, naratorul scria o carte deja citită, propria carte, şi de aici o anumită perspectivă asupra realităţii. Aceasta nu primează în Bărbatul din spatele ceţii, dimpotrivă ea pare să conteze în primul rând ca obiect şi ca pretext al narării, care şi-o apropriază în mod vizibil. De menţionat în această situaţie secvenţa (mă feresc să spun povestirea) despre baia din lacul Ohrid, unde povestirea în sine contează mai mult decât evenimentul real: „Poate că până la urmă noi oamenii chiar eram un fel de peşti şi din când în când cineva sau ceva ne «pescuia», ridicându-ne la cer în tot felul de moduri, unul fiind căzutul în apele adânci cristaline“. Perceperea lumii reale este de altfel îndoielnică: „Poate că exista un motiv pentru care cele mai multe luciuri de apă erau, de fapt, opace. Poate că, să vezi mai în profunzime însemna să uiţi pentru o clipă cine eşti şi să te închipui în alt fel“. Adevărat sau neadevărat, contează mai puţin, ceea ce contează în primul rând este inventarea realităţii prin naraţiune şi pentru legitimarea acesteia: „Cât era de adevărat din tot ce trăiam şi cât era o închipuire? (…) Şi nu cumva am inventat însăşi căzătura în lac ca să am ce povesti“?

Volumul conţine douăzeci şi patru de secvenţe (Dr. Allendy descoperea în acest număr „simbolismul unui echilibru armonios“), pe care le consider tot atâtea experienţe prin care individul descoperă realitatea şi ce se află dincolo de peceperea ei şi se descoperă pe sine raportându-se la lumea reală sau plonjând în interiorul propriei fiinţe, dincolo de metaforica opacitate a unei suprafeţe a apei. Sunt în ultimă instanţă secvenţe ce incorporează „motive“ semnificative pentru dezvăluirea treptată a bărbatului (cu toate atributele termenului) inevitabil ascuns. De aceea, aceste secvenţe contează mai puţin ca un puzzle, câtă vreme lectura în sine invită la descoperirea şi descifrarea reţelei ce pulsează, subteran, în aceste fragmente cu sugestiile unui ciclu cosmic. Ideea cărţii din Preambul, propria carte, descoperită inainte de a fi scrisă, revine tulburător in secvenţa intitulată Vagonul cu porno. Copilul descoperă între reviste degradate de ploaie o carte care nu întâmplător se intitulează Der Mann hinter dem Nebel, adică Bărbatul din spatele ceţii. Efectul acestei anticipări a cărţii ce va să fie, vorba lui Blanchot, este de reţinut, cu atât mai mult cu cât, după cum mărturiseşte, în perioada respectivă copilul dezvoltase „un fel de obsesie pentru Dumnezeu“. Este o carte simbolic salvatoare („Dacă aş fi găsit cartea asta mai devreme aş fi fost salvat“), cu efecte în plan oniric, unde lui i se dezvăluie tocmai nefiinţa: „N-am închis un ochi toată noaptea, prins în ghearele vinii, vizualizându-mi, coşmaresc, nefiinţa, eonii de inexistenţă care mă aşteptau la finalul scurtei vieţi ce-mi fusese dată numai ca să pot regreta că se rezumase doar la atât“. O secvenţă este intitulată Achim Florian. Un scriitor duce cu sine, în trenul spre un lagar nazist, un exemplar al cărţii sale, Der Mann hinter dem Nebel, semnată cu pseudonimul Achim Florian, care conţine deloc întâmplător numele scriitorului cărţii de la Polirom. Revine cada ca liant al naraţiunilor. Aceeaşi cadă din Preambul, ce înlesnea reveria, este prezentă în Cada, totul pentru a întări în ultimă instanţă ideea că romanul lui Florin Irimia se încheagă prin mişcarea fină şi inteligentă a autorului între realitatea cotidiană, reverie şi autoritatea Cărţii, totul pentru a impune un imaginar ce se susţine printr-o deosebită coerenţă a unor semnificaţii de profunzime.

Romanul are în atenţie descoperirea unui bărbat, care duce cu sine experienţe din diferite etape existenţiale. Nimic nu este uitat, totul contează pentru edificiul atent al lui Florin Irimia. Bicicleta asociată morţii, la începutul romanului, dar şi traseului vieţii, apare nu întâmplător în final, pentru a marca la modul convingător complexitatea unui romancier care narează dezinvolt şi care este atent la nivelul simbolic profund al cărţii: „Deodată, din întuneric se iţeşte o dungă luminoasă, ca un fel de tăietură aurie, care imediat începe să crească (…) E ca şi cum, de pe partea cealaltă, cineva ar tăia cu o flacără neantul negru pe care-l are în faţă. Bicicleta nu se opreşte din drum, doar se zdruncină puţin de la denivelările destul de frecvente ale potecii. Tăietura luminoasă a luat între timp forma unui dreptunghi, are impresia că în curând cineva va izbi cu putere în conturul de foc, eliberând lumina albă, pură a dumnezeirii. Ştie că va trebui să ia (din nou) o decizie şi teoretic ştie şi ce decizie trebuie să ia. Trebuie să ia decizia corectă. Trebuie să ţină ochii închişi“. Or, a ţine ochii închişi devine pentru personaj încercarea de a descoperi esenţialul dincolo de ceea ce este imediat perceptibil.

Un cunoscut dicţionar de simboluri surprinde convingător ceaţa, prezentă în titlul romanului: „Simbol al nedeterminatului, al unui stadiu evolutiv în care formele încă nu se desluşesc sau în care vechile forme, pe cale să dispară, nu sunt încă înlocuite de forme noi, precise“. De reţinut pentru Bărbatul din spatele ceţii!