Propun aici o deconstrucţie a felului în care apare marxismul în urma convulsivului secol XX: un milenarism fără orizont şi adesea abstrus, având puţin de-a face cu realitatea şi provocările civilizaţiei industriale, şi incapabil să ofere ca remedii pentru suferinţa umană altceva decât sloganuri golite de sens şi dogme osificate.
Ca „opiu al intelectualilor“, marxismul este aproape uitat. Acest amurg este, cel puţin prin implicaţiile sale, un grandios fin de partie: am fost martorii agoniei finale a unei tentative fără speranţă de a depăşi limitele naturii umane prin imaginarea unei rupturi totale în lanţul acelor adesea ciudate şi inexplicabile evenimente care din lipsa unui termen mai potrivit au fost numite „istorie“.
Declinul radicalismului utopic nu înseamnă însă sfârşitul unei îndelungi năzuinţe spre inginerie socială. Hybrisul istoric nu a dispărut; anxietăţi şi malaise există şi în prezent şi pot conduce spre noi patimi: „Ideologia comunistă pare să fie într-o stare de rigor mortis iar regimurile care încă o utilizează sunt atât de respingătoare încât învierea ei poate părea imposibilă. Dar să nu ne grăbim cu o asemenea profeţie (sau anti-profeţie). Condiţiile sociale care au hrănit şi s-au folosit de această ideologie pot încă să renască; poate că – cine ştie? – virusul este latent, aşteptând următoarea ocazie. Visurile despre societatea perfectă aparţin inventarului trainic al civilizaţiei noastre“ (Kołakowski, Principalele curente).
Tema culpabilităţii marxismului nu a scăzut în importanţă ca urmare a căderii Zidului Berlinului. Într-adevăr, este o chestiune esenţială a înţelegerii moderne, istorice, de sine, în special în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică, pentru că în prezent – la peste treizeci de ani de la revoluţiile din 1989 – moştenirile leniniste rezistă şi există forţe, deopotrivă în Est şi Vest, care susţin că tragedia comunistă a fost fundamental exogenă promisiunilor generoase ale marxismului umanist.
Fostul gânditor disident român, Andrei Pleşu, a răspuns caustic la această viziune idealizată a moştenirilor marxiste din regiune, insistând că pentru locuitorii fostului Bloc sovietic, acestea nu sunt speculaţii abstracte, ci fapte tragice de viaţă. În toate fostele ţări comuniste, extrema stângă şi extrema dreaptă tind să împărtăşească animozităţi, idiosincrazii, nevroze şi fobii. Ce uneşte aceste două tendinţe este faptul că ambele sunt „extreme“: ele dispreţuiesc „gri-ul“ democraţiei liberale şi detestă „mediocritatea filistină“ a existenţei burgheze.
Ostilitatea neo-romantică faţă de provocările unei economii globalizate generează noi mitologii salvaţioniste, incluzând proiecte utopice despre reveriile agrariene şi cultul pentru comunitatea völkisch, pură, arhaică, imaculată. Discipoli ai lui Marx şi Lenin strâng rândurile în compania admiratorilor frenetici ai lui Carl Schmitt şi Julius Evola, filosoful mistic fascist italian (am analizat, de altfel, aceste tendinţe şi în cartea mea, Fantasmele salvării; ele au rămas nesuferit de actuale).
Unul din principalele efecte ale deradicalizării marxiste în Europa Centrală şi de Est a fost nevoia de a redefini relaţiile dintre intelighenţia occidentală şi tradiţia liberală, incluzând moştenirile umanismului vestic. Epoca post-marxistă, adică postideologică, a permis reconsiderarea responsabilităţilor politice şi morale ale intelectualilor, incluzând refuzul de a se lăsa în voia mult-preţuitelor fantasme de repudiere a status quo-ului liberal-democratic.
Soarta marxismului în Europa de Est evidenţiază rolul trezirii, apostaziei şi metanoiei: exact marxiştii deziluzionaţi au fost cei care au contribuit decisiv la erodarea sistemelor ideocratic-partocratice. Aşa cum am subliniat şi în alte ocazii, revizionismul marxist a reprezentat o forţă corozivă majoră în procesul de dizolvare a hybrisului ideologic leninist. Punând în antiteză pretenţia oficială cu realităţile abisale şi oferind conceptul de alienare drept cheie interpretativă pentru înţelegerea autoritarismului birocratic, revizioniştii au oferit discursuri alternative ale emancipării. Însuşi faptul că aparţinuseră „familiei“ comuniste a făcut critica lor să fie profund explozivă şi exasperant de incomodă pentru nomenclaturi.
Destinul revizionismului est-european (spre exemplu, Şcoala de la Budapesta, de la bătrânul Lukács, la Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus, Mihály Vajda, János Kis, György Bence, experienţele unor Jacek Kuroń, Krzysztof Pomian, Leszek Kołakowski şi Zygmunt Bauman, şi impactul lui Ernst Bloch asupra revizioniştilor Germaniei de Est) ilustrează o tradiţie nobilă a demnităţii morale, recuperarea conceptului de alienare din ghearele Molohului totalitar şi o fenomenologie a onoarei şi rezistenţei care a jucat un rol crucial în constituirea mişcărilor disidente şi decesul sistemelor socialiste de stat.
Abordările lor s-au unit cu post-marxismul anti-autoritar occidental (spre exemplu, Carlo Rosselli, Norberto Bobbio, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Edgar Morin şi Jean-François Lyotard), fapt ilustrat de încercările de a redescoperi imaginaţia socială şi noi orizonturi pentru practica emancipativă, dincolo de ideologiile osificate şi rigide ale trecutului. Prin urmare, post-marxismul a însemnat lepădarea de viziunile apocaliptice ale catharsisului revoluţionar, acceptarea noilor provocări în era comunicaţiilor globale, internetului şi a noilor mişcări sociale, şi o îngrijorare larg răspândită privind sporirea inegalităţilor.
Post-marxismul a recunoscut persistenţa agendei socialiste tradiţionale, dar a admis estomparea formelor redemptive ale radicalismului politic. Post-marxismul s-a găsit pus în faţa necesităţii de a admite următorul fapt indiscutabil: „marxismul ca doctrină nu poate fi separat de istoria sistemelor şi mişcărilor politice pe care le-a călăuzit“ (Tony Judt, Reappraisals: Reflections on the Forgotten Twentieth Century, p. 133).