CIPRIAN VĂLCAN: KAFKA ŞI PROBLEMA ADEVĂRULUI
Deşi este un excelent observator, care inventariază cu minuţiozitate chipurile şi gesturile celor din preajma sa, alcătuind un adevărat compendiu al grimaselor cotidiene, Kafka preferă să pornească întotdeauna de la investigarea propriului sine, încercînd să propună un diagnostic cît mai exact al maladiilor sufletului contemporanilor săi. Această cercetare se loveşte de problema dificultăţii unei asemenea cunoaşteri: „Ce jalnică este propria mea cunoaştere de mine însumi, în comparaţie, să zicem, cu felul în care-mi cunosc propria cameră. (Seara) De ce ? Nu există vreo modalitate de observare a lumii lăuntrice, aşa cum este posibilă cea a lumii exterioare. Psihologia este probabil în întregul ei un antropomorfism, o roadere a marginilor“ (Kafka, Opere complete [OC] II, p. 146). Tocmai din acest motiv, el nutreşte o puternică neîncredere în psihologie, în care vede o disciplină inutilă, o acrobaţie ridicolă, care stîrneşte aplauze sau prilejuieşte vane demonstraţii de virtuozitate, fără ca realitatea să poată fi modificată, fără ca vreun efect să se facă simţit (OC II, p. 185, p. 212). Deşi nu poate să reziste tentaţiei de a se analiza, de a încerca să pătrundă în cotloanele cele mai ascunse ale spiritului său, el îşi declară nemulţumirea, într-o notă de jurnal din 9 decembrie 1913, faţă de posibilele pretenţii ale unei investigaţii empirice a interiorităţii de a propune explicaţii definitive ale diferitelor comportamente: „Ura faţă de introspecţia activă. Interpretări sufleteşti cum ar fi: ieri am fost aşa din cutare motiv, astăzi sînt aşa din cauza asta. Nu este adevărat, nu din cauza asta şi nici din cauza cealaltă şi, deci, nici aşa şi aşa. Să te suporţi liniştit, fără să te pripeşti, nu să te învîrteşti ca un cîine în jurul cozii“ (OC III, p. 218). Pentru Kafka, mult mai periculoasă decît neputinţa de a ajunge la adevăr este ocultarea adevărului, căci dacă în primul caz individul este conştient că nu a reuşit să-şi atingă scopul şi continuă să facă eforturi pentru a se apropia de ţinta lui iniţială, în cea de a doua situaţie el are iluzia că a descoperit ceea ce era important, că a descifrat misterul, oprindu-se însă înainte de a fi pornit veritabila bătălie. Dintr-o asemenea perspectivă, e de preferat nesiguranţa absolută, căutarea frenetică şi nesigură în locul certitudinilor călduţe, a iluziei de a fixa realitatea pentru totdeauna cu ajutorul unor scheme simplificatoare. Mai bine acceptarea ignoranţei şi a disperării, mai bine rătăcirea bezmetică, căutarea dureroasă lipsită de speranţă, decît colaborarea cu falsul, decît omologarea ficţiunilor şi aducerea lor în lume. Tocmai pentru a nu se transforma el însuşi într-un agent al erorii, pentru a nu contribui la proliferarea necontrolată a măştilor, Kafka decide să-şi supună scrisul unei veritabile asceze, care se dovedeşte în acest caz o adevărată precauţie metodologică, hotărînd să nu fixeze pe hîrtie decît acele imagini ale sale care îl reprezintă cu adevărat şi de care e în totalitate sigur. În acest fel, el încearcă să-şi supună scrisul exigenţei veracităţii absolute sau măcar să se apropie pe cît de mult posibil de aceasta: „Zilele acestea n-am scris prea multe despre mine însumi, în parte din lene (dorm acum atît de mult şi de adînc în timpul zilei; cît dorm, parcă am mai multă greutate), în parte însă şi din teama să nu-mi trădez cunoaşterea de mine însumi. Teamă îndreptăţită, căci cunoaşterea de sine nu se poate fixa definitiv în scris decît atunci cînd aceasta se poate face cît mai deplin, pînă în consecinţele cele mai îndepărtate, şi cu cea mai totală sinceritate. Căci dacă nu se face astfel – şi oricum eu nu sînt în stare de asta – atunci scrisul nu mai înlocuieşte, după propriile sale intenţii şi cu forţa supremă a imuabilului, ceea ce la vremea lui a fost simţit la modul general, decît făcînd ca simţămîntul adevărat să dispară, iar lipsa de valoare a celor notate să fie recunoscută prea tîrziu“ (OC III, p. 25).
Cu toate că o asemenea atitudine pare imposibil de respectat pînă la ultimele sale consecinţe, Kafka crede cu încăpăţînare că doar în acest fel adevărul poate să învingă, împiedicînd triumful copleşitor al răului, al răului care se slujeşte de mijlocirea falsului pentru a se insinua cît mai profund în lume, devenind parte din însăşi textura realităţii. Fermitatea principiilor se poate dovedi suficientă pentru a trece peste împrejurările potrivnice, aşa cum arată o povestire talmudică rezumată într-o notă de jurnal din 21 noiembrie 1911: „Un rabin din Talmud avea un principiu, în cazul lui foarte plăcut Domnului, şi anume, să nu primească nimic, nici măcar un pahar de apă, de la cineva. S-a întîmplat însă că rabinul cel mai de seamă al vremii sale a vrut să-l cunoască şi l-a invitat deci la masă. Să refuze invitaţia unui om atît de important nu era cu putinţă. Trist, a pornit deci primul rabin la drum. Dar pentru că principiul său era atît de ferm, s-a ridicat între cei doi rabini un munte“ (OC III, p. 109).
Decis să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a exprima mereu adevărul, constată că riscă să nu fie înţeles în mod corespunzător, în aşa fel încît masca, aparent îndepărtată în urma unor intense eforturi lăuntrice, revine într-o altă formă, acoperindu-i trăsăturile din pricina incomprehensiunii şi comodităţii celorlalţi. Pentru a îndepărta şi acest nou obstacol, el simte că are nevoie de un aliat, de o fiinţă care să îl înţeleagă în totalitate, spulberînd masca. Însemnările din jurnal mărturisesc speranţa lui că o soţie ar putea să fie o asemenea persoană, gata să-i confirme şi să-i apere adevărul: „Reflecţii asupra relaţiilor dintre ceilalţi şi mine. Oricît de neînsemnat aş fi eu, nu există nimeni aici care să mă înţeleagă pe de-a întregul. Să ai pe cineva cu o asemenea capacitate de înţelegere, o soţie de exemplu, ar însemna să ai un sprijin care să te apere din toate părţile, să-l ai pe Dumnezeu“ (OC III, p. 308).
Eşecurile repetate ale iubirilor lui sînt socotite de Kafka semne ale neputinţei de a-şi depăşi egoismul, de a trece peste limitele propriei sale persoane pentru a-şi împlini idealul. Într-o asemenea optică, scrisul nu e decît o manevră diavolească, un drog puternic care îi măguleşte orgoliul, ţinîndu-l departe de semenii săi şi de realităţile lumii, sortindu-l izolării şi unei damnări fatale. Esteticul nu are dreptul să copleşească eticul, iar dacă aceasta se întîmplă, rezultatul nu poate să fie decît disperarea ca expresie a unei culpe inexpiabile: „Scrisul este o răsplată dulce, minunată, dar pentru ce? În cursul nopţii mi-a devenit limpede, cu claritatea cu care un copil îşi trăieşte intuiţiile, că este plata primită pentru o slujbă pe care o faci în slujba diavolului. Coborîrea către puterile întunecate, descătuşarea spiritelor legate de natură, îmbrăţişările îndoielnice şi toate cele ce se vor mai fi întîmplînd acolo jos de la sine, lucrurile tulburi despre care nici nu se ştie, atunci cînd scrii poveşti la lumina soarelui. Poate că mai există şi un alt mod de a scrie, eu îl cunosc numai pe acesta; noaptea, cînd spaima nu mă lasă să dorm, îl cunosc numai pe acesta. Iar diavolescul ce există în toate astea îmi este foarte limpede […] Nu vreau să spun prin asta că pentru viaţă sînt necesare femeia, şi copilul, şi cîmpul, şi vitele. Necesar pentru viaţă e numai să se renunţe la egoismul plăcerii, la vanitatea de a te bucure de tine însuţi; e necesar să intri în casă în loc să o admiri şi să o împodobeşti“ (OC IV, p. 332). Kafka pare să îmbrăţişeze poziţia lui Kierkegaard, unul dintre marile spirite de care se simte extrem de apropiat („Am căpătat astăzi Cartea judecătorului de Kierkeggard. După cum bănuiam, cazul lui este, în ciuda unor deosebiri esenţiale, foarte asemănător cu al meu; el se află de aceeaşi parte a lumii ca şi mine. Depune mărturie pentru mine ca un prieten“ – OC III, p. 204), potrivit căruia o existenţă genială lipsită de o determinare transcendentă e o formă a păcatului: „A înţelege că o asemenea existenţă genială (în ciuda strălucirii, măreţiei şi importanţei sale) este păcat, cere într-adevăr ceva curaj – şi ar fi şi greu de înţeles înainte de a fi învăţat cum să astîmperi foamea sufletului doritor. Şi totuşi aşa este. Că o asemenea existenţă poate fi totuşi, într-o anumită măsură, fericită – nu dovedeşte nimic. Am putea foarte bine considera înzestrarea ca un mijloc de divertisment şi, deşi realizînd aşa ceva, totuşi să nu ne ridicăm nici o clipă mai presus de categoriile de care ţine vremelnicia. Geniul şi talentul sînt îndreptăţite cu adevărat numai de o reculegere religioasă“ (Kierkegaard, Conceptul de anxietate, pp. 143-144). Filosoful danez crede că toate eforturile celor înzestraţi cu harul creaţiei ar trebui să fie consacrate perfecţionării fiinţei lor interioare, iar opera lor ar trebui să se transforme într-un mijloc eficace pentru a împlini acest proces îndelungat şi anevoios. Însă dacă înzestrările lor speciale i-ar împiedica să se concentreze asupra acestui unic scop cu adevărat important, salvarea sufletului, ar trebui să-şi renege talentul, amputîndu-şi însuşirile exterioare, alegînd calea suferinţei şi a solitudinii în locul aplauzelor mulţimilor extaziate sau a elogiilor posterităţii (Ibidem, p. 149).
Kafka se află într-o situaţie care seamănă foarte mult cu aceea descrisă de Kierkegaard. Simte că trebuie să scrie, pentru că aceasta este vocaţia lui, pentru că aceasta este singura pasiune de care nu se poate elibera („Urăsc tot ce nu are legătură cu literatura; mă plictiseşte să întreţin conversaţii (chiar în legătură cu literatura), mă plictiseşte să fac vizite, suferinţele şi bucuriile rudelor mele mă plictisesc pînă în adîncul sufletului. Conversaţiile îmi răpesc tot ce e important, serios, adevărat din ce gîndesc“ – OC III, p. 200), însă înţelege că în acest fel se va afla mereu departe de ceilalţi oameni, prins în capcana delectării solitare pricinuită de producţiile spiritului său, fără să poată să se elibereze de proliferarea incontrolabilă a măştilor. Năzuinţa lui etică se vede sacrificată în favoarea înclinaţiilor sale estetice. În acest fel, cu toate că ştie că îşi trădează idealul perfecţiunii interioare şi că aceasta îi va aduce suferinţe cumplite („Uimitor cum m-am distrus pe mine însumi, sistematic, ani de zile, la rînd; ca o spărtură lărgindu-se încet într-un dig, ca o lucrare după un plan bine calculat. Spiritul care a realizat aşa ceva trebuie să-şi sărbătorească triumful; de ce nu mă lasă şi pe mine să particip? Poate că n-a ajuns încă la capăt în planurile lui şi de aceea n-are timp să se gîndească la altceva“ – OC III, p. 356), nu poate să reziste ispitei de a scrie, fiind convins că dacă s-ar opune ar exista pericolul să fie cuprins de nebunie: „Cînd astăzi, în noaptea asta fără somn, am frămîntat iarăşi toate datele problemei încolo şi încoace printre tîmplele astea îndurerate, am devenit încă o dată conştient de ceea ce zilele astea liniştite din urmă aproape că uitasem, mi-am dat seama pe ce baze slabe, sau, mai bine zis, inexistente trăiesc eu, deasupra unei întunecimi, din care iese, după voia ei, o putere întunecată, care şi fără să ţină seama de toate ezitările astea jalnice ale mele, îmi distruge viaţa. Scrisul mă mai ţine la suprafaţă, dar nu e mai corect să spun că el conţine acest mod de viaţă ? Prin asta nu vreau să spun, fireşte, că viaţa mea e mai bună cînd nu scriu. Mai degrabă este mult mai rea şi cu totul insuportabilă, şi îmi dau seama că toate astea trebuie, în mod necesar, să se termine cu nebunia. Şi asta, ţinînd seama de faptul că eu, cum este de fapt şi cazul, chiar şi atunci cînd nu scriu sînt scriitor, iar un scriitor care nu scrie este în orice caz o făptură nefirească care invită asupra sa nebunia“ (OC IV, p. 322).
Kafka respinge orice punct de vedere utilitarist, apărînd ideea că nu există nimic mai important decît căutarea perpetuă a adevărului, indiferent de consecinţele pe care poate să le aibă un asemenea demers. Chiar dacă geniul e văzut, de obicei, ca un erou al cunoaşterii, acţionînd departe de ochii muritorilor obişnuiţi, hotărît să-şi sacrifice viaţa pentru aflarea adevărului, pentru Kafka el este doar un spirit în comerţ cu puterile demonice, un individ care renunţă la exigenţa adevărului pentru a se delecta în mod vinovat cu viziunile tenebroase ale minţii sale.
Cît despre soarta comună a oamenilor, ea pare să fie descrisă cu fineţe într-un fragment din Al treilea Caiet in octavo: „Li s-a lăsat alegerea, să devină regi sau mesageri ai regilor. Ca şi nişte copii au vrut cu toţii să fie mesageri. Din cauza asta nu există decît mesageri, aleargă prin lume şi strigă, din moment ce nu există regi, unul către altul nişte mesaje care au ajuns fără sens. Bucuros şi-ar pune capăt vieţii lor de mizerie, dar nu îndrăznesc din cauza jurămîntului pe care l-au depus cînd şi-au luat slujba în primire“ (OC II, pp. 159-160).