Dumitru Cerna îşi duce viaţa poetică în universul construit cu îndelung exersată activitate, adunată în volumul Cartea de toamnă. Poezii 1993-2019 şi apărută în 2020 la editura clujeană Scriptor. Sunt aici peste 800 de pagini de poezie, repere bibliografice şi aprecieri critice, un veritabil compendiu al creaţiei unui poet cu debut editorial la 38 de ani, aşadar în plină maturitate. Volumul e construit cronologic, începând cu Cireşe amare (1993) şi încheind cu Urcarea în sicomor. Poeme nombriste (2019). Avem în faţă un parcurs poetic bogat, sinuos, glosând pe marginea unei diversităţi notabile de maniere, teme, motive. Autorul cultivă cu predi- lecţie versul alb şi aluziile intertextuale, notaţia, fără să ignore prozodia clasică ce cunoaşte, în plin modernism, postmodernim şi în stricta actualitate literară, ritmice momente de renaştere. El se mişcă dincolo de rigorile unei generaţii, alegând fidelitatea faţă de ritmul şi tonul inspiraţiei, în poeme cu muzicalitate adesea ceremonială: „Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Acoperişul lumii putrezeşte/ Cu viaţa te-ai jucat dumnezeieşte/Veni-vor timpi veni-va şi lumină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai ţină/ Misterul iernii-n suflet cuibăreşte/ Cu viaţa te-ai jucat dumnezeieşte/ Şi tu ai plâns dar zeii n-or să vină/ Ci roagă-te-ndurarea să mai ţină/ Pădurea amiroase-a mugurele/ Tu dai din gând învălurit de ele/ Şi clopotele-n noi sunau ciudat/ Tu te-ai uitat de-a lungul peste sat/ Şi dealurile doamne s-au lăsat” (Ronset de toamnă-iarnă, pag. 241.)
Ironic şi autoironic încă de la debut, poemul Dreptunghiul cu însemne este un adevărat manifest: „se exersează în coruri stridente/ teroarea/impertinenţa/incultura /şantierismele/liniştiţi şi aproape absenţi/acceptăm buldozerele/în timp ce eu port cu eleganţă/di- plomatul/simbol al nenumăratelor mele/izbânzi sociale”. Uneori emfatic în limbaj, Dumitru Cerna ştie să mânuiască în laboratorul său cuvintele, să le găsească valenţe inedite, să să joace cu ele, să le inventeze sonorităţi noi, aproape arhaice uneori. „ sat al meu ce porţi în pântec două sfinte lacrime/de salcâmuri aromite cad flori roşi de patime//(…) şi peste pământul maşter se abat miresme moi/ prin cuvânt înseninare de la ploaie trece-n noi// şi din nuc toată-amăreala se petrece-n tine lin/ sat al meu eu port în pântec dumicatul de pelin” (Dumicatul de pelin, pag. 300). Găsim în poemele sale o anume caligrafie a metaforelor, de care nu abuzează, un anacronism intenţionat ce aminteşte de Ion Pillat sau Vasile Voiculescu. Luminoasă e aici recompunerea anamnetică a reperelor biografice, viaţa personală văzută cu ochi poetic, discret, uşor confesiv, de o rezervată intimitate. Autoreferenţialitatea e nuanţată, presărată, aşadar cu parcimonie, prin repetate incursiuni în trecut, chipul părinţilor, al fratelui, dar mai ales al mamei fiind unul duios aureolat, în tandem cu reperul religios şi referinţele culturale: „ camera în care trăieşte mama mea/este cât un cuib de mierlă/ la fiecare sfârşit de rugăciune/ pe pereţi se lasă o tăcere prelungă/ (…)sub pernă teancul de scrisori/ uneori le resfiră/ le aşază după mărimea plicului// şi peste toate în cameră ca un fum/îmbătrânind amintirea fiului” (Teancul de scrisori, pag. 24) sau „cui să mai ceri/ îndurare/ pe Dumnezeul îl porţi/ în/ urma ta/ ca pe-un copil/ ce-aşteaptă/ alinare(p. 150).
Poemele lui Dumitru Cerna nu au o arhitectură constantă, dar maniera sa de exhibare discretă-ceremonioasă a trăirilor ce îmbracă mereu un mesaj bine conturat, fac din lectura acestei cărţi un exerciţiu impresionant de împărtăşire a experienţei poetice a autorului.