DANIEL MARIŞ: TRANSPARENŢA CALVARULUI

„Mai ştii cum ploua când visai o fată frumoasă?/ Plouă şi acum dacă mă întorc cu spatele ştiu pe loc că/ Ploaia are chipul unei femei care a inventat bătrâneţea“ (Ploaia ştie) spune Nicolae Coande în cel mai recent volum al său, Memoria unui mort este memoria mea (Casa de Editură Max Blecher, 2019). Se simte, citind aceste poeme, o teribilă forţă de investigare a trecutului care începe în prezent şi toarnă energia trăirii în cuvinte. Traversarea canoanelor şi canioanelor poetice pare o relatare denaturată a mersului lumii, amintirile din melancolie sunt grupate în compartimente etanşe din minte la care sunt deschise din când în când ferestrele spre a elibera ecourile virulente ale absurdului, unul în care timpul este deviat spre o linie moartă „îngheţând“ decorul, conştienţa precarei condiţii. Imaginile se succed cu precizie, diafragma identificării cade ca o ghilotină, ca un substitut al dorinţei de distanţare impersonală de benzile ce transportă zăcămintele senzoriale ale imaginaţiei: „Nu am fost niciodată părăsit de femei/ De fapt eu mă părăseam pe mine / Cu un minut înainte să mă lase ele/ Aşa cum sufletul pleacă din trup/ Cu o clipă înainte de a fi exilat/ Îmi amintesc ca-n vis când ne jucam/ Fără griji în grădina fără margini/ Momentul când am presimţit vântul/ Praful şi pulberea care-mi intrau/ În ochi şi-n gură vorbele care-mi/ Urlau în cap să ies spuse de o voce/Care nu era a mamei nici a tatălui meu/ De ce-am plecat? De ce-am ieşit fără/ Un cuvânt de regret? Scriu poemul/ Încredinţat că sunt încă acolo./ Ceilalţi m-au părăsit brusc“ (Sînt încă acolo). În fond, nu este vorba de o fetişizare a memoriei, a strălucirii ei mată de ceară, plină de mireasmă şi de otravă, ci mai degrabă de subtilitatea perceperii zvâcurilor existenţiale în crescendo, ce se reiau în aceleaşi serii de contrarii. „Cineva este ceea ce este prezent unde nu se află nimeni“, scria Maurice Blanchot. În cazul de faţă, poetul chiar îşi iubeşte suficient de mult fantasmele, încât, printre frigurile sufletului, cu acel echilibru al scepticilor, să-şi confere o viziune genuină în care instinctul şi raţiunea îşi caută albiile pierdute: „Pisica s-a prelins pe picioare negre a întrebat/ Ceva s-a aşezat liniştită pe limbă şi dincolo. / Nu am cuvinte pentru că nu este cuvânt/ A miorlăit leneşă vocea nu întreabă nimic/ Coboară încet în buzunarele noastre/ Paie şi praf picioare îngropate în piele şi timp./ Dar noi stăm liniştiţi pe pământ nu întrebăm/ Un avatar bătrân se naşte în creier/ Norii administrează un teritoriu deasupra/ Pot să plec când vreau şi lumea să nu simtă nimic./ Sînt ca toţi ceilalţi trec şi mă-ntorc odată cu luna./ Prepar o soluţie pentru a întârzia gândul/ Că m-am născut în locul altcuiva“ (Piele şi timp). Sentimentul acestei rigori a spunerii, abil mascată cu o aură suprarealistă, pare contorsionat de trauma exploziei existenţiale, dând aparenţa unor nisipuri mişcătoare, sub semnul relativului: „Cum ajunge un cititor să ştie că un poet ţine la el? Ţine de/ Ironia Domnului şi de complicatele cărări ale celebrităţii/ Pe care El le desenează atât de măiestru – doar copiii/ necomplicaţi se descurcă pe-acolo. În labirintul său/ eu sunt un melc ajuns la prima răspântie:/ pentru contemporanii mei poezia sa e o latină porno/ fin caligrafiată pe vespasiana lumii înconjurătoare“ (Latină porno).

Impecabila ştiinţă a dozajului poetic este dublată de un principiu indubitabil de trecere de la o stare localizată în amplasament metafizic la una a latentului şi arbitrariului dement, animate de gestaţia deznădejdii şi recunoaşterea slăbiciunilor pe fondul unei sensibile singularizări. Reversul acestei învăluiri, cu tot absurdul din jur (dovadă a existenţei febrile) este un dostoievskianism instinctiv coagulat în intermudiile pulsiunilor thanatice, o şansă de care trebuie să profite la maximum. În faţa unui acut sentiment al neînsemnătăţii, al anxietăţii şi melancoliei, o ridicare pe „scara“ memoriei, departe de a fi un mod de a brava senzaţia ori de a farda suferinţa capătă semnificaţiile unui demers tanatologic, chiar pe marginea abisului. Din această ipostază a reflectării, a oglinzii „obiective“ stocate în subconştient, purpura asfinţitului capătă paloarea instinctivă a vitalismului lapidar, un alt regim de existenţă şi semnificaţii. Vocea poetică se suprapune perfect pulsurilor şi frisoanelor unor realităţi concentrice, ale efemerităţii şi fragilităţii, printr-o transpunere în cadrul crepuscului biologic: „Memoria unui mort este perna mea plină de voci/ Seară de seară când traduc o nouă limbă din somnul/ În care îmi vorbeşte un occident facil de corpuri suite pe o cruce/ Plină de promisiuni şi invective- memoria unui mort trimis/ Să ne culeagă sufletele în timp ce-l doborâm primitivi şi nemiloşi“ (Memoria unui mort este memoria mea). Nicolae Coande încearcă şi reuşeşte, în fronda sa, sub pecetea unei damnări asumate ce a lăsat urme adânci, să găsească un mod poetic de a submina Calvarul.