O revenire la centrul operei, sau un come-back, trăsătură de tip „optzecist“, poate fi exemplificată actualmente de Mircea Cărtărescu din nu striga niciodată ajutor, cel care punea cuvântul „ajutor“, repetat pe vreo 10 pagini din Solenoid, în titlul volumului de poezie din 2020, întoarcere a sa la poezie după aproximativ două decenii; sau se poate citi în stilul brevilocvent al lui Călin Vlasie din micile întâmplări (2021, cu ilustraţiile autorului, Editura Cartea Românească).
S-ar putea trage foarte uşor o serie de concluzii referitoare la destinul unei generaţii: Vlasie este primul lector al Cenaclului de Luni, exact la 3 martie 1977, dată uşor de ţinut minte pentru că trimite la cutremurul din 1977, martie 4, dată evocată în mai multe rânduri cel puţin în câteva mese rotunde, iar Cărtărescu este unul dintre „produsele“ cele mai acurate ale lunedismului – dar aceste reveniri sunt făcute mai degrabă în nume personal şi au semnificaţii, la o lectură mai atentă, în contextul operei fiecărui autor. În plus, Cărtărescu sau Vlasie au exersat, mai întâi, „integralele“ poetice: este vorba de volumul Poezia, 2015, fără prefaţă, la primul – respectiv Opera poetică, la cel de-al doilea, din 2018, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter. O diferenţă: Vlasie, pentru prima dată, alege un dialog al textului cu imaginea – mai precis, cu propriile desene.
Dar ambii, în cele mai recente volume ale lor de poezie, problematizează la modul transcendental, rămânând ancoraţi, în acelaşi timp, pe cele două coordonate ale unui dialog cultural, ce defineşte de o vreme încoace poezia: şi cultură înaltă, aşa cum se făcea „odinioară“, poate înainte de 1990 – şi cultură populară.
Începând de la recenta Nora Iuga (din Ascultă cum plâng parantezele, 2016), există o atracţie stilistică, aceea de a utiliza în diferite contexte parantezele: a suspenda un discurs, a întrerupe, a adăuga, a desfăşura. Nora Iuga îşi încadra numele în paranteze drepte – simbol cunoscut al interpolării, al completărilor editoriale din ediţiile critice. Sau poate al ilizibilului, al lecţiunilor incerte.
Din acest joc identitar al cunoscutei poete şaizeciste, Călin Vlasie din micile întâmplări preia parantezele drepte pentru titlurile din recentul volum, o întoarcere la poezie după zeci de ani. Nu identitatea, ci situarea, definirea – atribute ale titlului dintotdeauna – reprezintă dubiile lui Vlasie: „limbajul meu îţi va răspunde/ cu mine nu ai ce face“. Dar e posibil ca parantezele să nu fie ale autorului; incisiv (şi nu o dată!) la adresa receptării neavenite, poetul declamă: „tu asta vezi din curtea mea –/ o arhivă imensă de cuvinte“. Jocul parantezelor încetează însă în titlurile celor trei cicluri („micile întâmplări“ – care dă şi titlul volumului, „aproximativ grecia“ – miraj al călătoriilor clasei de mijloc, şi „lom“ – unde lom poate fi un el, partener de discuţie, poate un alter-ego), susţinând o viziune a lumii ca text, cu profunde implicaţii existenţiale, pentru că „dintr-un xerox curg/ stele de platină“, în cea mai bună dintre lumile posibile, „un deal ideal“. Dominate, primele două părţi, de întrebările eterne („până unde se întinde marea?“), care vorbesc despre candoarea esenţială a poeziei, Călin Vlasie descrie ipostazele feminităţii: marea, apa, mama – şi, suprapus, tu-ul.
Într-un text care se scrie permanent, există şi fraze care se reiau; sunt vârste ale poeziei, în „logopoemul“ 19 realizându-se joncţiunea cu PSITTEY, vechi topos al lui Călin Vlasie, ce conţine rădăcina „psi“, psihic şi „centru al lumii“ deopotrivă. Dacă în ediţia Operei poetice din 2018 poetul protesta împotriva unei interpretări considerate abuzive („anagramând, «PSITTEY» nu înseamnă nicidecum «Piteşti», cum au crezut de-a lungul anilor criticii mei“, scrie într-o ulterioară notă de subsol la acest poem), acum face o trimitere către permutările informatice, pascaliene (în sensul limbajului binar al calculatoarelor) ale lui PSITTEY, transformându-se, la un moment dat, în „typiest“. Amara concluzie: „PSITTEY – o invenţie care mă înghite ca o cascadă/ e atât de locuit încât nimeni n-o să mă vadă“.
Desenele autorului ce ornează volumul reprezintă o concepţie elaborată asupra sensului, care se poate exprima, completa şi altfel decât prin cuvinte, evidentă trimitere către lecţiile suprarealiste sau avangardiste în sens larg, sintetice; premisa de la care porneşte volumul, „limbajul meu îţi va răspunde/ cu mine nu ai ce face“ se vede astfel subminată prin discursul vizual, prin reluările sale apropiate de începutul desenului, aşa cum anagramele
psiteyt psitety psityet
psityte psittye psittey psietyt psietty psieytt psieytt psietyt
psietty psiyett psiyett
psiytet psiytte psiytte psiytet psiteyt psitety psityet psityte
psittye PSITTEY pseityt
– prezentate între paranteze drepte, fireşte – coboară la o vârstă ciclică, a glosolaliilor, familiară primei copilării, dar şi ultimei vârste, ori, mai degrabă, incantaţiilor magice.
Poeţi cu patternul Cenaclului de Luni, Cărtărescu din nu striga niciodată ajutor (prezentat în Apostrof, nr. 2/ 2021), Vlasie din micile întâmplări reprezintă diferite tipuri de evoluţie: unul trimite la opera sa în proză, cu o pledoarie împotriva distincţiilor formale, altul analizează opoziţiile constitutive, teoretizează şi ilustrează; amintind de vremea debutului colectiv, al afirmării „în grup“, se poate constata, acum, o omogenitate în diferenţă. De la motivaţii diferite, în timpuri diferite (Cărtărescu scrie având o cunoaştere biografică a actualei pandemii – dacă se poate interpreta astfel poezia – şi se poate!, Vlasie „din afara“ coronavirusului), actuala regrupare este o diastolă a poeziei contemporane, venită după valurile realist-capitaliste de ieri şi de azi, o (re)validare a paradigmei poetice manifestate iniţial în anii ’80.