OLIVIU CRÂZNIC: POVEŞTI, POVESTIRI – AMINTIRI?…

Ştefan Manasia (n. 1977) este redactor, publicist, critic literar, eseist şi poet multiplu premiat (tradus în mai multe limbi).

A semnat următoarele volume: Amazon şi alte poeme (2003, poezie); cartea micilor invazii (2008, poezie); motocicleta de lemn (2011, poezie); Bonobo sau cucerirea spaţiului (2013, poezie); Cerul senin (2015, poezie); Stabilizator de aromă (2016, eseistică şi critică literară); Gustul cireşelor (2017, poezie).

Cronovizorul (Ed. Polirom, 2020) reprezintă debutul editorial în proză al autorului.

Opera aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist (în opinia noastră, textualismul, mizerabilismul şi alte curente literare similare propuse de unii teoreticieni nu diferă suficient de postmodernism pentru a justifica obţinerea unui asemenea statut deplin şi distinct, putând fi considerate, mai degrabă, variaţiuni, subcurente postmoderniste), genului literar epic (chiar dacă deflexiunile lirice nu lipsesc), speciei literare formale a (anti)romanului.

Cât despre încadrarea într-o categorie estetică şi într-o specie literară tematică, aceasta nu este tocmai uşor de realizat, datorită naturii complexe şi eteroclite a operei (părţile componente şi chiar capitolele din care sunt constituite acestea pot fi lecturate şi în mod independent, caz în care ar putea fi considerate, de la caz la caz: povestiri, schiţe, poeme în proză…).

Titlul operei şi succinta explicaţie introductivă fac referire la o binecunoscută legendă a Epocii Contemporane – pretinsa maşinărie care ar fi permis vizionarea unor întâmplări din alte epoci, construită de savantul-cleric italian Pellegrino Ernetti şi confiscată la ordinele Vaticanului (o fotografie a Răstignirii lui Isus, „efectuată cu ajutorul cronovizorului“ şi nu tocmai convingătoare, a fost publicată în anul 1972; în fapt, pretenţiile lui Ernetti par a fi fost inspirate de o proză a scriitorului american de literatură ştiinţifico-fantastică T.L. Sherred sau, poate, de cronoscopul imaginat de un alt scriitor din aceeaşi arie culturală, Isaac Asimov). Dacă ne raportăm la acestea, pare că avem de a face cu un (anti)roman ştiinţifico-fantastic – aparţinând, aşadar, categoriei estetice a fantasticului. Dar, după cum urmează să vedem, doar trei dintre naraţiunile cărţii au o tangenţă semnificativă cu literatura ştiinţifico-fantastică (fiind, chiar şi acestea, „demitizate“ în ultimele pagini ale operei).

Prin urmare, raportându-ne la „grosul“ conţinutului, opinăm că avem de a face, în fapt, cu un (anti)roman transgresiv, îmbinând mai multe categorii estetice, dintre care iese în evidenţă aceea a sordidului: întâmplările care îi prilejuiesc autorului (şi, prin condeiul acestuia, cititorului) trăiri şi cugetări se petrec într-o lume (din nefericire, nu tocmai neverosimilă) în care limbajul licenţios este la ordinea zilei, iar moralitatea lipseşte, pierde războiul ori se dovedeşte a fi un handicap pentru acela care o practică.

Dacă totuşi am amintit, mai sus, literatura ştiinţifico-fantastică, trebuie să precizăm şi faptul că Ştefan Manasia este un foarte bun cunoscător al acestei specii literare şi, probabil, o îndrăgeşte în mod deosebit, după cum indică menţionarea în proza sa (în semn de omagiu) a unor autori precum H.G. Wells, Philip K. Dick ori William Gibson. Nu trebuie să se creadă, însă, că lipseşte din Cronovizor „tributul plătit“ unor nume reprezentative pentru alte specii literare (de la autorii de romane „uşurele“ – fantastice, de groază, de aventuri, poliţieneşti –, până la clasicii scrierilor „grele“ – psihologice, sociale, politice, istorice) ori pentru cinematografie, muzică, arte plastice etc.

Prima parte a Cronovizorului conţine o singură naraţiune, Călătoria, amintindu-ne, într-o oarecare măsură, de prozele cu „motocentauri“ care animau literatura ştiinţifico-fantastică românească a anilor 1990: transumanism biomecanic, sexualitate exacerbată, limbaj fără perdea, cadru exotic, la care se adaugă voiajul primejdios (şi iniţiatic) al unei pescăriţe thailandeze, urmărite de doi indivizi odioşi cu trupurile „îmbunătăţite“ în mod experimental. Conflictul civilizaţie-natură este, astfel, ilustrat şi personificat antitetic: băştinaşa orientală care îşi venerează strămoşii şi „lumea fluviului“ (asupra căreia planează ameninţarea industrializării) înfruntă occidentalii malefici, transformaţi artificial (dar de bună-voie!) în avangarda smintită a unui progres implacabil, ireverenţios, insensibil şi imund.

Partea a doua, semnificativ diferită de prima, este împărţită în nouă capitole închipuind, totodată, proze scurte de diverse facturi, legate între ele prin prezenţa cvasiconstantă a „alter ego“-ului auctorial „Ştef(ăniţă)/Manasia“, şi ne apare ca o replică postmodernistă (construită după modelul unui „bildungsroman“ episodic şi autoreferenţial ori al unei autobiografii romanţate şi selective) la Amintirile lui Creangă (altă epocă însă, alt tip de aventuri imature, în care tragismul îşi face simţită din plin prezenţa), la unele scrieri naturaliste ale lui Sadoveanu (a se vedea, în special, capitolul Ochi de păun) şi la Cărarea pierdută a lui Alain-Fournier (imposibil de evitat paralela dintre „Edi“, personajul din capitolul omonim – probabil cel mai bun al acestei părţi – şi „Le Grand Meaulnes“).

O notă aparte face, aici, Ultimul film al lui Vlad Drăgoi – capitol-schiţă dedicat de autor experienţei participării sale la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT 2017).

Cinci dintre cele şapte capitole ale părţii a treia constituie un periplu „anticomercial“ (după cum o spun personajele) al unui cuplu de îndrăgostiţi „nord-europeni“, Marc şi Roxanne, pe un mapamond exotic şi încărcat de semnificaţii socio-istorice: din Spania coridelor valenciene şi a atentatelor separatiste în „Cărtureştii“ emblematici ai lumii literare bucureştene, din Grecia misteriilor eleusine – leagăn al civilizaţiei clasice, pe Marea Roşie a naufragiilor propriu-zise ori sufleteşti, din Budapesta industriei de filme „pentru adulţi“ într-o Americă Latină a fanatismului religios şi a turismului senzaţiilor tari (privită independent, Am văzut diavoli este, probabil, cea mai bună proză a cărţii). Ultimele două capitole ale părţii a treia ar fi putut fi alăturate primei părţi, date fiind lipsa personajelor Marc-Roxanne şi subiectele cu iz şi, respectiv, cert caracter ştiinţifico-fantastic: în Bruno Farhadi, o vedetă „grunge“ din Seattle se cufundă, cu ajutorul narcoticelor, după sinuciderea iubitei, într-un adevărat delir „biopunk“; în Refugiat, reîntâlnim aliasul autorului (aici: „profesorul“, „intelectualul“ „domn M.“), într-un decor din viitorul apropiat – „bun samaritean“ retrăgându-se din calea unei ameninţări apocaliptice, doar pentru a descoperi că ultimul refugiu al omenirii este controlat de un dictator meschin.

În sfârşit, ultima parte, a patra (Sanctuar), este divizată în numeroase (mini)capitole şi ne dezvăluie modul în care autorul, autoizolat în perioada pandemiei de COVID-19 într-o crescătorie de animale de companie (pagini pline de dragoste şi de interesante detalii zoologice sunt dedicate diverselor specii de peşti de acvariu îngrijiţi în acest „Matrix acvatic“ – asemenea capitolelor închinate cetologiei, de către Herman Melville, în faimosul său Moby-Dick), a aşternut pe hârtie trăirile, visele şi fanteziile (amintirile?…) reunite între copertele cărţii de faţă.

Tomul, foarte atent corectat şi foarte bine tehnoredactat, este tipărit pe hârtie albă, de calitate superioară, rezistentă în timp, beneficiind şi de o copertă ilustrată adecvat.

Concluzionând, avem de a face cu un (anti)roman apărut în foarte bune condiţii editoriale, scris de mâna sigură a unui autor talentat. În ciuda titlului şi a premisei, Cronovizorul nu se adresează, în mod necesar, iubitorilor literaturii ştiinţifico-fantastice, ci, mai degrabă, iubitorilor literaturii postmoderne, în general, şi iubitorilor literaturii transgresive, în special.