Cele aproape o mie cinci sute de texte pe care le-a recuperat Bogdan Creţu din vasta creaţia postumă a lui Emil Brumaru – La ruinele galanteriei. Opera postumă, vol. VII. Ediţie îngrijită de Bogdan Creţu. Editura Polirom, Iaşi 2020 – („Baza acestei ediţii o reprezintă teancul de poeme scoase la imprimantă/ Emil Brumaru nu îşi mai scria de mult poemele de mână. Folosea tastatura computerului/ l-a lăsat pe biroul său şi asupra cărora a stat aplecat până în ultima clipă de viaţă“ (Bogdan Creţu) – reprezintă, fără îndoială, un tezaur poetic autentic, ce se adaugă spectaculos şi surprinzător, printr-un anume inedit – nu doar prin numărul mare de poeme ci şi prin varietatea tematică abordată – la edificiul prozodic pe care poetul l-a construit în timp cu pasionalitate şi frenezie.
Cea mai mare parte a acestor creaţii se aşază pe coordonata liricii erotice, al cărui reprezentat şi magistru a fost („Erai o femeie frumoasă/ Şi-aveai coapse pline de har/ Şi-atât de necuviincioase,/ Pe umeri dorindu-le iar/ Să mi le aşezi ca s-arate/ Cu vârful din degete mici/ Cum stelele calde fac roate/ Pe cer învăţându-ne-aici,/ Pe negrul pământ, că iubirea/ E tot ce-i mai sfânt şi mai bun/ Şi-atunci te prindea blând uimirea/ Că pot toate astea să-ţi spun…“ – Dimineaţa cuvintelor…), dar în, nu puţine, vibrează o undă religioasă, mai pregnant decât în cele deja cunoscute („Vin ploile şi tu la geam, iubito,/ Priveşti grădina udă, prin perdea,/ Şi frunzele mototolite la-ntâmplare/ Şi-n casă-i cald şi mă lipesc de tine:/ Mai lasă desfrunzitele grădine,/ Îţi spun, şi cuibăreşte-ţi sânul tare/ În palma mea ce blând o să-ţi mângâie/ Şi talia cu miros de tămâie/ Din candela aprins-a sărbătoare/ A Preacuratei Domnului Marie/ Să fii ca dânsa Pururea Fecioară/ Ca-n zilele trăite-odinioară…“ – Vin ploile…) şi, surprinzător pentru mulţi din cititorii de odinioară, un ciclu – Basarabia e mama – o poezie de angajament manifest pentru lauda şi evocarea patetică a pământului natal, rămas cândva sub ocupaţie sovietică: „Caut pe hărţi ciuntite satul meu natal/ Şi nu-l găsesc, nici nume nu mai are./ Cum l-au călcat, Tu, Doamne, în picioare/ Rusnaci puţind a votci şi-a bălegar“ (Basarabia pierdută). E o altă poezie, o altă faţetă a liricii lui Emil Brumaru, prea puţin cunoscută (dacă nu cumva chiar deloc cunoscută) ca parte vizibilă a creaţiei sale antume.
Poetul s-a născut la 1 ianuarie 1939 în comuna Bahmutea din judeţul Tighina, în Basarabia, de unde familia (tatăl, Grigore, ceferist; mama, Elisabeta, învăţătoare) se refugiază în 1944 la Curtea de Argeş, apoi, ca impiegat de mişcare tatăl este mereu mutat cu serviciul, cum se practica în vremea aceea, la Ciceu, la Belceşti şi, în fine, la Iaşi unde Emil este elev în ciclul primar, apoi urmează, în acelaşi oraş, şcoala medie şi colegiul pentru a se înscrie mai apoi student la Facultatea de medicină iar la absolvire, cu licenţa în buzunar, să primească repartiţie ca medic la Dolhasca, unde va funcţiona până în 1975 când se decide definitiv pentru calitatea de scriitor. Locurile de obârşie şi le-a revăzut în 1958 când, vara, împreună cu familia, petrece un timp în satul Fundurii, unde s-a născut tatăl său, şi îşi notează exaltat însemnări, impresii, pe „caiete cumpărate de acolo, pătrate“. Faptul izolării (a ruperii forţate) a Basarabiei din trupul României produce revolta poetului („Doamne, ce ne-au ciopârţit/ Ţara spurcăciuni străine,/ De-am rămas un biet pământ/ Necălăuzit de nime!/ Bunule, Sfânt Dumnezeu,/ Mai adună-ne o dată/ Sub lacrima ochiului Tău/ Ce din ceruri ni se-arată!/ Dă-ne viaţa iar întreagă,/ Casa să ne fie casă/ Şi ca să ne-ajute, dragă –/ Maica Domnului Mireasă…“ – Singura rugăciune). Nostalgice, unele, dominate de sentimentul matern („O, ce n-aş da să o visez măcar o dată/ Pe malul Nistrului, când mama era fată/ Cu părul castaniu, sărind pe bolovani,/ Râzând cum apa trece ani şi ani/ De frumuseţe şi de puritate/ Şi nici o grijă sufletul nu îi străbate…/ Poate m-ar recunoaşte şi-mi va spune/ Că viaţa ei şi-a mea e-o rugăciune…“ – Rugăciune, 3), altele de peisajul ţinuturilor natale („E-n mine-un cântec ne-ntrerupt:/ Murmurul Nistrului demult“ – Cântec pentru mama), unele având tonalităţi solemne de rugăciune, dar şi de blestem (în tradiţia Bolintineanu, Arghezi, Topârceanu), cu o înverşunare şi o ură funciară: „Cel care Basarabia mi-a umilit,/ Să-i legene un fluture infinit/ Hoitul de colţul lunii spânzurat,/ Când corbii scurmă-n putredul ficat/ Şi în plămânii tăbăciţi de tabacioc/ Până-i rămâne scârna-n vârf de cioc…“ (Cel care…) sau: „Dea Domnul să le sece-n inemi/ Sângele lor decolorat/ Şi-n veci să nu-i mai ştie nimeni/ Ce-au fost, pe unde au călcat,// Să li se şteargă-n baligi urma/ Şi să audă, din coşciuge,/ Cum trece peste dânşii turma,/ Gonind bezmetică, şi muhe!!!“ (Poeţi, călcaţi peste cadavre). Încheind sub semn sancţionar de proroc: „Dumnezeu toate le-nseamnă…/ O
s-aveţi şi voi un gâde“ (Ne-aţi ciuntit din suflet teii…).
E o lirică a mărturisirii suferinţei unei altfel de desţărare, în acordurile tragice ale evocării cu rezonanţă de doinire eminesciană ca şi de elegie din versurile lui Alexei Mateevici: „Basarabia mi-e leagăn/ Dulce clătinat de-un cântec/ Ce l-am auzit aievea/ De la mama mea din pântec,// Mi-e destinul dus de fluturi (…) Mi-e lumina prinsă-n
crinii/ Ca smântâna pe ulcioare,/ Geamătul ce-l latră câinii/ Către luna orbitoare/ Şi mi-e dorul şi durerea/ Şi nădejdea şi puterea,/ Doamne, ce-n suflet ne-o scuturi!// Basarabia mi-e leagăn/ Dulce clătinat de-un cântec/ Ce l-am auzit aievea/ De la mama mea din pântec“ (Basarabia mi-e leagăn). Sau, cu un verb testamentar: „Basarabia mea tristă,/ I-am rămas dator de-o viaţă (…) Basarabia mea tristă/ I-am rămas dator c-o moarte“ (Basarabia mea tristă).
E multă tristeţe şi multă durere în poemele acestea, ce par scrise de un alt poet, de un poet, desigur, deşteptat la conştiinţa demnităţii umane a seminţiei sale, a cărei istorie contemporană a fost frântă cu brutalitate. Poetul iubirilor pătimaşe devine astfel un pătimaş adorator al Basarabiei natale („Basarabia e Mama/ Din care eu m-am născut“).