În 1934, eseistul politic Mihail Ralea constata creşterea ascendentului societăţii asupra individului, un fenomen care s-a manifestat inclusiv sub forma naţionalismului, îmbrăcat adesea într-o formă şovină, şi dădea ca exemplu cazul Germaniei în curs de nazificare: „în Germania hitleristă, ideea de naţionalitate şi-a căutat o justificare ştiinţifică şi filosofică în ideea de rasă. Idei preconizate altădată de publicişti pasionaţi şi parţiali ca [Joseph Arthur de] Gobineau şi [Houston Stewart] Chamberlain şi care păreau de mult uitate au căpătat, graţie propagandei naţional-socialiste, o nouă împrăştiere în opinia publică. În special, asemenea tendinţe s-au manifestat ca o reacţiune contra elementului evreiesc, creând puternice mişcări antisemite“. M. Ralea trecea apoi la contestarea „argumentelor“ teoriei rasiste. Dar ideea de rasă a continuat să fie prezentă în spaţiul public autohton şi – în numai câţiva ani – s-a ajuns până la instituirea unor regimuri politice caracterizate prin xenofobie şi rasism; din acest punct de vedere, guvernarea Octavian Goga-A.C. Cuza din decembrie 1937 a marcat un nefast început.
Foarte recent, Primăria municipiului Iaşi, vădind ignoranţă în privinţa istoriei politice interbelice, a dezvelit un bust al lui Octavian Goga, politician acuzat de antisemitism şi înmormântat cu svastica nazistă pe piept. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului în România „Elie Wiesel“ a reacţionat în mod critic precizând că, în calitate de om politic, Goga a promovat politicile profasciste şi rasiste, iar administraţia locală ar trebui să menţioneze aceste date din biografia sa, din respect faţă de victimele politicilor de persecutare a evreilor şi de discriminare rasială. Există leacuri pentru acest tip de ignoranţă? Cartea semnată de Marius Turda şi Maria Sophia Quine – Istorie şi rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom, Iaşi, 2019, 222p. – poate fi văzută şi ca un ghid inclusiv pentru politicienii care vor să se raporteze în mod adecvat faţă de trecutul istoric traumatic. Marius Turda, profesor de istoria biomedicinii la Oxford Brookes University şi director al Centrului de Istorie a Medicinei al aceleiaşi universităţi, este cunoscut publicului românesc datorită cărţilor despre eugenism, rasă şi biopolitică, prin conferinţele pe care le-a susţinut în mai multe centre universitare şi prin prezentarea expoziţiei „Ştiinţă şi etnicitate. Biopolitica şi eugenismul în România, 1920-1944“. Volumul celor doi – perfect racordat la literatura de specialitate occidentală, în special anglo-saxonă – are ca personaje secundare inclusiv oameni politici şi de cultură din spaţiul românesc. A.C. Cuza şi alţi intelectuali sau politicieni (Ion C. Brătianu, Petre P. Panaitescu, Constantin Rădulescu-Motru, Olga Necrasov, Mihail Obedenaru ş.a.) sunt priviţi ţinând cont de contextul istoric şi cultural în care au trăit şi s-au manifestat, cei doi autori identificând cu atenţie sursele lor de inspiraţie.
Ideea recurentă a cărţii este aceea că a folosi conceptul de rasă implică o mare responsabilitate, de care trebuie să fie conştienţi nu doar istoricii şi ceilalţi specialişti în ştiinţe socio-umane, ci şi experţii în ştiinţe biologice şi antropologice. După cum se ştie, în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat „multe popoare au fost oprimate, marginalizate sau decimate pentru că nu aparţineau rasei «care trebuie»“ (p. 10). Cu toate acestea, stereotipurile rasiale au continuat să existe şi după 1945, momentul de final al rasismului fascist/nazist. Prin urmare, rasa este şi nu este un concept perimat. Un alt aspect important: ideea de rasă nu s-a schimbat semnificativ din secolul al XVII-lea până în secolul XXI. Probabil cea mai importantă idee a lucrării lui Marius Turda şi a Mariei Sophia Quine este aceea că „rasa este un produs al minţii umane, şi nu unul al naturii“ (p. 10). Pe scurt, este un construct intelectual care a apărut ca modalitate de a clasifica şi explica diferenţele între oameni. Conceptul a ajuns să fie problematic şi chiar extrem de periculos atunci când, în trecut, diverşi autori au făcut delimitări clare între o rasă superioară şi una care ar fi inferioară. De aici şi până la a propune soluţii normative, inclusiv de exterminare, nu a mai fost decât un pas.
Pentru a înţelege care a fost şi este semnificaţia termenului de rasă în timp şi spaţiu, autorii se concentrează asupra istoricităţii acestui concept, iar alegerea lor pare că este cea mai potrivită metodă pentru a surprinde modul în care trecutul rasial ne influenţează prezentul (p. 13). De aici decurge şi natura cumva polemică a volumului, care este şi o pledoarie pentru revizuirea afirmaţiei ştiinţelor biologice conform căreia rasa poate fi analizată într-un mod obiectiv. Istoricizarea rasei este un concept-cheie în lucrare. De altfel, cartea – intitulată în ediţia engleză chiar Historicizing Race (London, Bloomsbury Academic, 2018) – se apropie foarte mult de prezent (aspect subliniat şi de titlul adaptat al ediţiei româneşti). În primul rând, Referendumul pentru Brexit (23 iunie 2016) a adus la lumină inclusiv discursul despre vina generalizată atribuită „altora“, adică nevoia de identificare a unui „ţap ispăşitor“ (p. 14). În plan secund, se poate vorbi şi despre anumite urme ale mentalităţii imperiale rămase în sânul culturii naţionale engleze (britanicul alb ca rasă superioară). Peste numai câteva luni, în campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din SUA (noiembrie 2016), Donald J. Trump – candidatul Partidului Republican – ieşea în evidenţă inclusiv prin discursuri ce conţineau aluzii rasiste (p. 142). Ascensiunea recentă a populismului naţionalist de extremă dreapta din Europa şi SUA, a islamofobiei, a campaniilor antiimigraţie, alegerea lui Donald Trump ca preşedinte american, Brexit-ul, iliberalismul din Ungaria lui Viktor Orbán şi din Polonia lui Kaczyński au pentru cei doi autori o semnificaţie aparte. Într-un fel, Marius Turda şi Maria Sophia Quine au scris cartea având în minte fenomene strict contemporane. O provocare teribilă, mai ales pentru statele Uniunii Europene, a fost (şi încă este) exodul provocat începând cu anul 2015 de războiul civil din Siria. În mod independent sau stimulaţi de anumite segmente ale electoratului – preocupat de siguranţă publică, stabilitate socială şi de prosperitate economică – diverşi politicieni au recurs la mesaje cu iz xenofob sau antiimigraţionist, cu sublinierea obsesivă a faptului că „refugiaţii sunt musulmani“, iar Europa e „creştină“. Au rezultat de aici discursuri culturale şi politice ce menţin conceptul de rasă şi îi ataşează noi accepţiuni. Potrivit celor doi autori, s-a ajuns la un rasism mai puţin explicit, dar care – într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat – poate avea consecinţe la fel de nefaste ca în trecutul de dinainte de 1945 (p. 12).
O singură observaţie critică vizând mai degrabă traducerea în limba română a unor termeni din engleză: de multe ori este pomenită în lucrare „dreapta“ politică cu ale ei derapaje rasiste, când de fapt referirea este la „extrema dreaptă“ (Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional din Franţa, este un singur exemplu – vezi p. 14). În română, dreapta nu înseamnă sau nu ar trebui să însemne o orientare politică ce se identifică cu fascismul, xenofobia, rasismul, tot aşa cum stânga nu înseamnă extrema stângă (comunism, totalitarism de tip sovietic). Dreapta conservatoare sau stânga socialistă noncomunistă – fie că ne place, fie că nu – sunt opţiuni politice legitime atâta timp cât respectă jocul democratic. Dincolo însă de acest amănunt de ordin conceptual, cartea datorată lui Marius Turda şi Mariei Sophia Quine este o pledoarie convingătoare pentru o abordare teoretică temeinică în studierea rasei şi a rasismului. Volumul este relevant şi pentru cititorul care vrea să înţeleagă relaţia complexă dintre rasism şi populismul etnocratic în istoria modernă şi contemporană.