Bel Granya (Isabel Graña Zapata, n.Badalona, 1964), istoric şi critic literar, conduce, din 2007, centrul cultural „Espai Betúlia“ din oraşul natal. Doctor în literatură catalană, a publicat studii de istorie a literaturii şi culturii catalane (Premiul „Serra d’Or“ al criticii în 2008). A debutat în poezie cu volumul Anagrama de sal (Anagramă de sare), urmat de Mudar de pell (Schimbarea pielii, 2016). Cel de-al treilea volum al său, Síndria esberlada (Pepenele despicat, 2020), din care fac parte poeziile de faţă, a beneficiat de prefaţa prestigiosului critic şi poet american stabilit la Barcelona, D. Sam Abrams, care îl prezintă drept „o poezie subtilă, precisă, frumoasă, riguroasă, inteligentă, caldă, vitală şi autentică, fiică a unei tradiţii asumate şi transfigurate“.

 

II

Rănită de tine

îmbrăţişez non-timpul

florilor.

 

Şi în pământ

aştept compostul

care să mă vindece, care hrăneşte

somnul etern al germinării.

 

III

Te-am văzut mergând

pe sârma cerului

printre suspine de nori.

Gestul tău suav

cerea adăpost

iar eu m-am lepădat de tine

o dată, de trei ori.

 

IX

Ai intrat în peisajul meu

ca ploaia măruntă

care îmbibă pământul.

Şi s-au îmbrăcat în crini

în mare şi în fenicul

plajele albe

ale insulei mele-adăpost.

 

X

Nu pot să înmulţesc

pâini şi peşti.

Dar pot să te satur

cu cel mai roşu vin,

să te plimb pe hotarele dorinţei

să trăieşti bucuria de a trăi

totdeauna în roşu.

 

XIII

Stau în nemişcare,

văd cum se scurg zilele

de la fereastra unui tren.

Viaţa a devenit

un film al celorlalţi,

exilul amuţeşte,

durerea paralizează.

 

XVI

Ai venit chiar

când eu încercam

să negociez cu trupul meu

greva braţelor încrucişate.

N-am fost în stare

să-ţi deschid, nu are vocaţie

de spărgător de grevă inima mea.

 

XVIII

Inimă îngheţată,

picioare tremurânde,

spaimă în privire.

Când te apropii, abătută,

cu aerul acela ce sugerează

că azi voi fi mielul sacrificat

pe altarul regatului tău.

 

XX

Căutam o voce prietenă

să însoţească doliul

şi văd un mac uriaş

strigând dintre margarete.

Verdele din jur

îndulceşte durerea intensă

a roşului izolat.

 

XXVII

Vreau să trăiesc frenetic,

neînfrânată,

să îmi ţâşnească viaţa

printre buze

până ajung la beţie.

Toate simţurile îmbibate

şi sufletul gata să se spargă.

 

XXXVII         

Să plesnesc odată,

să-mi fac ţăndări eul

şi să împroşc tot ce-i corcit.

Capul în două jumătăţi

ca un pepene despicat

din care picură zeamă roşie

şi e mană şi e suflare pentru însetat.

 

XLI

Ţi-ai luat inima-n dinţi,

ai scos seducţia

din fundul scrinului

şi ai ieşit în viaţă.

Ştiai că, de câte ori ascuţi

cuţitul, te tai

dar ştii şi că din nou o s-o faci

 

XLIII

Şi dacă măruntaiele mele

au rădăcinile în pământ

iar inima-mi priveşte

mereu către cer,

ce rău fac?

Nu-mi spuneţi

cum să fiu femeie.

 

L

Deja fără spini,

ca un trandafir alb

pierdut între culorile

unei grădini improvizate.

Ascunsă în verde

îmbrac cu demnitate

roşul şi negrul vieţii.

 

 

Prezentarea si traducerea din catalană de Jana Balacciu Matei