CHANTAL DELTENRE: CEA MAI MULT DECÎT MAMĂ

Chantal Deltenre s-a născut pe 4 iunie 1956, în Belgia, trăieşte actualmente la Paris. Este antropologă şi romancieră de expresie franceză. Cele două profesii s-au împletit şi completat foarte bine. Cărţi de călătorie, de etnologie, romane care beneficiază de experienţele sale de antropologă, precum La Maison de l’âme, Editura maelstrÖm reEvolution, Bruxelles, 2010, care a obţinut Premiul Victor-Rossel des Jeunes în 2010. Acest roman despre experienţa demolărilor de la Snagov a fost deja tradus în română de Maria Măţel-Boatcă, la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, în 2012, cu titlul Casa sufletului. Fragmentul de mai jos este extras din volumul La plus que mère (Cea mai mult decît mamă), Editura maelstrÖm reEvolution, Bruxelles, 2004, încununat cu Premiul „Jean Muno“ şi cu Premiul Bibliotecilor din Hainaut.

Lui Henry Bacahau

Dimineaţa devreme, ea merge pe bicicletă, pe o şosea pustie. Timpul este cenuşiu şi vîntos. Cu chipul încruntat, luptă împotriva rafalelor, încălţările sale din piele, scîlciate îi alunecă uneori pe pedale. Are pe cap un batic din nailon transparent şi poartă un impermeabil albastru închis, pe care nu l-a putut închide peste pîntecul său rontunjit. Pavajul denivelat face să-i tresalte bicicleta. Impermeabilul flutură în jurul siluetei diforme, desenînd în jurul ei o aripă întunecată.

Nu aude camioneta venind din spatele său. Surprinsă, face un salt în lături, pierde controlul şi cade greoi la marginea drumului, în iarba înaltă, care-i atenuează căderea. Şoferul nu şi-a dat seama de nimic, camioneta e deja departe. Sprijinindu-se de pămînt, încearcă să se ridice. Nu e rănită, doar genunchii îi sînt zgîriaţi şi se uită năucită la sîngele care-i curge de-a lungul ciorapilor găuriţi. Tocmai a împlinit 20 de ani. Abia ce-a reuşit să se ridice că o durere surdă, necunoscută, o face să cadă din nou. Îngenunchează, îşi apasă pîntecul cu braţele de parcă ar vrea să înăbuşe răul care încetează pentru a reveni de îndată. Tare ca piatra, pîntecul nu-i mai aparţine.

O maşină se apropie. Îi face semn cu mîna. Maşina se opreşte, şoferul coboară, se apropie cu un pas şovăitor. E un tînăr, un muncitor în salopetă, cu şapcă şi jachetă. Îi e teamă de această necunoscută, de rănile sale. Dar cînd îi vede pîntecul rotund, se linişteşte. Ştie de unde-i vine răul. Chiar zîmbeşte, o sprijină pe tînăra femeie pînă la maşină, se hazardează a-i spune un cuvînt de alinare. Dar ea nu zice nici pîs, şi în fine el tace. Bagă bicicleta în portbagaj, pune sacoşa cu provizii la picioarele tinerei femei şi o taie în viteză spre spital. Văzîndu-i intrînd împreună pe uşa din sticlă, ai crede că-i un tînăr cuplu normal, înspăimîntat de aventura naşterii El este un necunoscut. Ea mama mea. Deja ea luptă împotriva copilului care nu vine la timpul său.

Mergînd cu paşi înceţi, încovoiată, îşi strînge impermeabilul peste pîntec. Privirea ei nu se aşează pe nimeni şi nimic. Necunoscutul o ajută să ia loc în sala de aşteptate. O infirmieră se apropie, îi cîntăreşte din ochi pîntecul rotofei de sub rochia subţire. Bărbatul îi spune despre căzătura de pe bicicletă acolo, pe drumul dintre sat şi oraş. Nu ştia ce să facă, cum ea nu zicea nimic şi îşi ţinea braţele strînse în jurul pîntecului, a venit la spital. Crede că nu mai are mult pînă la soroc.

Infirmiera îi mulţumeşte şi merge să aducă un scaun cu rotile. Capul mamei mele atîrnă precum cel al unei marionete dezarticulate. Necunoscutului i se face din nou teamă de masa aceea inertă, de trupul ăla ghemuit. „Unde trebuie să duc bicicleta?“

Îi dă adresa, şi-o aminteşte cu greu, nu locuieşte acolo demult. Infirmiera şi medicul se apropie de ea, o ridică, o pun pe scaun. Intră în sala de naşteri, infirmă, o mare păpuşă surpată. I se scot impermeabilul, încălţările, ciorapii rupţi de la căzătură şi lenjeria ponosită, de care-i este ruşine. Îşi pregătise valiza pentru spital, cu rufărie de corp nou-nouţă şi o cămaşă de noapte, ca să fie corect îmbrăcată în lumea asta medicală, puţin cam vrăjitorească pentru ea. Şi iat-o fără nimic, doar cu durerea asta pentru care nu era pregătită. Se uită la pîntecul său cu un aer absent, îşi întoarce faţa de la chirurgul ce se apropie, cu o mască la gură, mănuşi şi şorţ alb, cizme de cauciuc, se gîndeşte la veterinarul care ajută animalele să fete în grajdul unchiului, îi e teamă. Cu ochii fixaţi pe bara cromată a mesei de naştere, care-i răsfrînge chipul deformat, înfruntă mută primele dureri. Neştiind că poate ţipa, îşi reţine suferinţa strîngîndu-şi din ce în ce mai tare buzele, ceea ce-i dă un aer de cruzime.

Mă nasc repede. Purtată de apă, fără oprelişte, fără reţinere, aruncată pe lume, scot un ţipăt slab, la care nu răspunde nimeni. Ţipătul cade deodată cu sîngele, cu apa în gol. Coconul vieţii mele e aruncat de îndată, mă sufoc în aerul rar. Nu mă aştept la arsura asta. Cer mantoul de apă sau pielea aia pe care am recunoscut-o, dar care se înstrăinează, deja, de mine.

Sînt pusă degrabă într-un incubator, pîntec artificial, în care readorm imediat, învinsă. Se ia de la tînăra femeie puţin lapte pentru supravieţuirea mea, apoi ea pleacă. Rămîn în căldura anonimă şi în rîsetele îndepărtate ale infirmierelor. La capătul a cîteva zile reuşesc să ating peretele de sticlă, de care-mi lipesc mîna. Văzută din afară, ai zice o stea minusculă în indiferenţa lumii.

*

Spune-mi, Cea Mare: aşa s-au petrecut lucrurile? Tu nu răspunzi. Tocmai te-ai trezit, e în zori, aprinzi focul.

Scăpărînd un băţ de chibrit, îl depui asemeni unei ofrande în soba pe mazut, unde se naşte o flacără albastră, tremurătoare. În momentul în care te apleci să vezi dacă focul s-a aprins, cămaşa ta de noapte îţi dezveleşte pieptul, îţi zăresc sînii ofiliţi. Înfrigurată, îţi închei la loc gulerul. Bucătăria e îngheţată, dalele asudă de la umezeala din pivniţa care-i chiar dedesubt. În papucii tăi uzaţi, picioarele îţi sînt vinete de frig. Îţi tragi un scaun pînă la sobă şi-ţi întinzi mîinile spre focul care abia de încălzeşte. Ochelarii ţi-au lunecat pe vîrful nasului, nu-i îndrepţi, indiferentă la pîcla lumii şi la neruşinarea cămăşii tale, care s-a redeschis de la sine.

Pun apa la fiert, în curînd ceainicul va începe să cînte. Torn jumătate cafea, jumătate cicoare în filtrul cafetierei, apoi în picioare, în faţa aragazului, strecor cafeaua, ridic şi pun din nou ceainicul pe plita electrică, iar el, urmîndu-mi fidel gestul, sforăie puţin, apoi se opreşte.

Prin fereastra din faţa mea, peisajul posomorît al pajiştei şi alinierea plopilor bătuţi de vînt. Cerul e cenuşiu, o şapă. Pe drumul bătătorit dintre casă şi pajişte, cîteva vrăbiuţe ciugulesc mici nimicuri. Oare mai zboară ele? Norii sînt atît de joşi…

Sînt îngheţată pînă la oase în cămaşa de noapte din fibră sintetică, pe care mi-ai împrumutat-o tu, în care trupul mi se electrizează, fără să se încălzească. Îţi prefer flanelele ponosite… Trăind în oraş, unde confortul casnic economiseşte gesturile dimineţii, am pierdut rezistenţa la frig şi răbdarea acestor treziri în care totul este de făcut: soba de aprins, apa de fiert, de turnat măsură cu măsură în filtrul gen şosetă, se cuvine să înmoi uşor cafeaua amestecată cu cîteva grăunţe de cicoare, ca să se umfle, iar sucul său fierbinte, iute închis în termos, să ne smulgă brusc din noapte.

Pun cele două boluri pe masă; tu tai pîinea cu un gest înţepenit, care mă surprinde, de parcă n-ai mai putea să ţii pîinea rotundă. Ne servesc cafeaua. Ne muiem buzele în acelaşi timp, aceeaşi sorbitură sonoră ce umple bucătăria de o mulţumire subită, de o căldură adevărată în sfîrşit.

Tu taci… Şi eu. Tăcerea dintre noi nu este o stinghereală, e o stare, o legătură. Îţi înmoi pîinea simplă în cafeaua neagră. Vîrsta îţi interzice zahărul şi untul. Înghiţi felia de pîine fără nimic pe ea, apoi cafeaua amară, din care-ţi păstrezi cîteva guri pentru cele patru pastile aliniate în dreapta bolului tău, pe care le pui una cîte una pe limbă, înainte să le înghiţi cu capul dat pe spate.

– Ştiu că mă duc…

– Îmi anunţi moartea ta de fiecare dată cînd vin…

– Ştiu, dar vezi, nu mai am chef de nimic…

– Fă un efort: ai tot ce-ţi trebuie, te ajutăm, îţi rezolvăm treburile…

O tăcere.

– O să fie frig azi. Abia toamna, că iarna a şi venit…

Nu eşti aşa de în vîrstă, mergi pe 70. Nu eşti nici bolnavă. Cu singurătatea te-ai obişnuit dintotdeauna… Căci nu mai ai pe cine să aştepţi, cui să-i găteşti, să-i serveşti o ceaşcă de cafea… Te foloseşti de lehamitea ta de-a trăi, ca să mă simt vinovată de-a nu fi venit mai des sau din obiceiul superstiţios de-a chema moartea atîta vreme cît ştii foarte bine că ai puterea de-a o ţine la distanţă. Asta mă aduce la disperare uneori, mila asta la care aplelezi este un baraj împotriva dialogului, a chestionării.

Bineînţeles, te vei duce într-o bună zi, peste cinci, zece ani poate. Vei pleca discretă, aşa cum ai trăit, fără vreun ţipăt, fără vreo sfîşiere, neîndrăznind să-ţi închipui că cineva aici, jos îţi va păstra vie amintirea. Hainele de înmormîntare vor fi gata pregătite în dulap, mîinile deja împreunate, aşa încît n-o să mai avem decît să-ţi punem rozariul deasupra lor.

Îţi tragi scaunul mai aproape de sobă, nu încălzeşte decît un perimetru foarte ingust în jurul ei… Şi te închizi în bula aia de căldură.

Cea Mare, bunica, cea mai mult decît mamă, tu care ai avut misiunea dificilă de-a umple golul, nu vreau să pleci fără să-mi fi spus povestea din care n-am adunat decît fărîme, cea a neiubirii mamei şi a tatălui meu. Cuşca aia de sticlă în care m-au pus după naşterea mea, o simt încă în jurul meu. Este fragilă, fără uşă, nici broască, dar am rămas închisă în ea. Mă revăd în vis, peşte al abisurilor, izolat în bula sa, neîndemînatică, orfană de bancul său, neştiutoare de curenţi şi de hărţi, de căile periculoase pe care umblă marinarii pescari… Fără apărare.

Nu răspunzi… Nu că mi-ai fi ignorat cererea: ea este mută, răsună între noi, mai sonoră decît un ţipăt, izbindu-se de fereastră, de geamul opac al sobei, în spatele căruia flacăra devine lividă, de tapetul înflorat, de zidul umed, de tavanul cenuşiu pe care neonul desenează un halou palid. Cuvintele sînt chei, tu n-ai decît foarte puţine.

Traducere şi prezentare de Doina Ioanid