ŞTEFAN BOLEA: TEOANARHIE

În Diferenţialele divine, Blaga construieşte o teorie cosmologică originală, care vine în contra-curentul filosofiei europene. Dacă privim contextul contemporan, Heidegger, intrat în cea de-a doua fază a gândirii sale, pregăteşte emanciparea de metafizică, anticipând deconstrucţia şi post-structuralismul. Stilul matur al lui Blaga este o combinaţie de metaforă şi concept, iar acest discurs dualist (în două registre: unul literar şi altul filosofic), de două ori elocvent (plastic şi bine fundamentat) e pronunţat la filosofii vitalişti (Spengler, Klages sau Simmel). O altă caracteristică a stilului blagian ar fi acea coerenţă şi elocvenţă perfectă, care are un pandant în perspectivismul lui Ortega y Gasset. O complexitate (de genul vertijului conceptual) este enunţată prin concizie şi simplitate matematică, fără ca autorul să cadă în reducţionism.

Diferenţialele lui Blaga se referă esenţialmente la apetitul creaţionist al Marelui Anonim, ce trebuie cenzurat pentru a nu degenera în teoanarhie. Un prim indiciu că studiul blagian concepe tocmai o detaşare de teologie, este acest apofatism din conceptul divin: Dumnezeu nu mai este numit. Pentru el trebuie inventat un concept-mască, care să indice fără a numi. Metafora folosită, stranie într-un discurs metafizic, are următoarea însemnătate: Dumnezeu a slujit, în întreaga istorie metafizic-teologică drept metonimie şi justificare pentru dreptate, echilibru, lege, adevăr sau fiinţă. Renunţând la această linie de gândire, Blaga prin ne-numirea (şi resemnificarea) lui Dumnezeu prin Marele Anonim, ne explicitează o invalidare a conceptului de Dumnezeu. Metafora Marelui Anonim lărgeşte sfera noţiunii de Dumnezeu (în care încape melanjul dintre un Dumnezeu justiţiar şi un Dumnezeu al philiei, dar şi înţelepciunea buddhistă şi islamică, fără a uita de „păgânismul“ din Zalmoxis), până la elemente contrastante şi gnostice („Dumnezeul demon“). Propunerea blagiană de re-semnificare a divinului rezonează cu teologiile contemporane ale morţii lui Dumnezeu.

Reţinem o primă caracterizare a Marelui Anonim; el reprezintă „un tot unitar de o maximă complexitate substanţială şi structurală, o existenţă pe deplin autarhică, adică suficientă sieşi“ (Diferenţialele divine, Humanitas, 1997, p. 28). Două caracteristici: complexitatea şi autarhia, deocamdată suntem în orizontul teologiei clasice. În continuare, apar primele probleme: „[Marele Anonim] este […] un generator de Dumnezei echivalenţi. Marele Anonim fiinţează sub presiunea unei sarcini imanente lui, al cărui deznodământ natural ar fi o nesfârşită teogonie“ (p. 29). Dacă Marele Anonim ar genera (în mod direct), satisfăcându-şi apetitul creator, nu ar mai putea asigura hegemonia „sistemului“, al cărui centru este, pentru că Dumnezeii secunzi (cópii de o complexitate sporită) i-ar ameninţa autoritatea. Astfel, posibilităţile lui reproductive sunt virtuale „căci din dezlănţuirea procesului reproductiv ar rezulta fie alte toturi divine, adică tot atâtea sisteme autarhice care s-ar sustrage pazei şi controlului (s.n.) central, fie sisteme egocentrice care ar încerca să se substituie întâiului şi tuturor celorlalte. În amândouă cazurile s-ar declara, într-un fel sau altul, o gravă teoanarhie“ (pp. 29-30).

Apare o a treia caracteristică a Marelui Anonim, implicită în textul blagian: pentru a-şi păstra supremaţia, Dumnezeu este un organ de control. Relaţia Marelui Anonim cu virtualele „toturi divine“ este o relaţie de putere. Divinitatea dispreţuieşte competiţia sau concurenţa: dacă ar crea direct o clonă perfectă (de aceeaşi complexitate structurală şi substanţială), ar putea pierde controlul absout. Astfel, făcând o trimitere neconvenţională la ştiinţele politice, avem un sistem cu un singur hegemon, care nu permite creşterea sau creaţia unui alt (virtual) hegemon. Ca să încheiem trimiterea, sistemul cu un singur hegemon este prin definiţie instabil. Este o teoremă, pe care o cunoştea printre alţii şi Eminescu, care în mitodrama sa epopeică Decebal repeta obsesiv: „Păstrează Romei un rival…“

Mai departe: „Marele Anonim nu se va manifesta decât prin acte reproductive cu obiectivul minimalizat [din ambele puncte de vedere: substanţial şi structural] […] Un astfel de rezultat poate fi numit o diferenţială divină“ (pp. 30-34). Prin integrarea diferenţialelor divine (deci prin creaţie indirectă) se va constitui lumea şi ansamblul biologic, care va culmina cu apariţia omului. Revenind la schiţarea portretului Marelui Anonim, Blaga mai face un pas: „Voinţa Marelui Anonim nu este însă ca a omului, o facultate pozitiv-realizatoare, ci în primul rand o facultate în serviciul unei uriaşe tăgăduiri“ (p. 38). A patra caracteristică a divinităţii blagiene este tocmai această cenzură.

Iată miza filosofului român: discursul său comunică în primul rând ruperea de teologia clasică. Nu numai mitul „genezei“ este invalidat, ci şi filosofiile moderne ale alterităţii divine (Buber şi Levinas). Diferenţiala divină este o „structură virtuală absolut simplă“ – prin integrarea mai multor diferenţiale, fiinţa umană este creată, ea nemaiavând apanajul „complexităţii“ (decât relative) şi al autarhiei. Această rupere de orizontul teologiei (şi al ontologiei) clasice ţine de mai mulţi factori: critica subiectului făcută de Stirner, disoluţia nietzscheană a structurilor de subiectivitate, cât şi „victoria“ existenţialismului din anii ’30. Dacă Dumnezeu nu mai poate legitima, apare o prăpastie între un subiect imanent şi un orizont transcendent. În al doilea rând, un alt model al genezei este invalidat: cel plotinian, al divinităţii generoase care creează dintr-un preaplin. Divinitatea blagiană are dimpotrivă o voinţă „negativă“: ea îşi cenzurează apetenţa creaţionistă. Facultatea sa de bază este una prohibitivă.

Astfel avem un tablou al divinităţii oarecum sumbru: ea este complexă, autarhică, manifestându-se prin control şi cenzură. Într-o notă din adendă, Blaga sugerează plastic situaţia creatorului şi cea a creaturii: „Pentru a zădărnici infinita teogonie şi consecinţele ei, anarhia, Dumnezeu îşi anulează voit posibilităţile generatoare. Oricare din ordinele existenţiale ale lumii, cu nenumăratele ei forme, tipare, nu este decât un Dumnezeu mutilat. Omul este un Dumnezeu infinit mutilat […]. Suma «integrată» a dumnezeilor mutilaţi este «lumea».“ (p. 164). Această critică a „stării“ creaturii se bazează pe un principiu paroxistic, cel al creaţiei distrugătoare. Mai corect spus, al creaţiei controlate şi cenzurate: creatura „mutilată“ fiind în disanalogie cu „chipul şi asemănarea“ divinităţii.

Şi acum, în încheiere, o ipoteză cosmologică. Piesa de rezistenţă a Diferenţialelor divine este „portretul“ divinităţii blagiene; în primul rând, conceptul de Dumnezeu este resemnificat sugestiv în metafora Marelui Anonim, pentru a comunica ruperea de conceptele tradiţiei teologice; în al doilea rând, după cum am arătat, divinitatea blagiană are două manifestări esenţiale: controlul şi cenzura. Ambele folosesc la prevenirea/prohibiţia teoanarhiei. Cred că am putea găsi o confirmare metafizică a cosmologiei blagiene, dacă am imagina (din punct de vedere ştiinţific, cibernetic, artistic sau metafizic) o situaţie de teoanarhie. Cu alte cuvinte, dacă am construi filosofic imaginea unei „copii“ generate, scăpate de sub controlul şi cenzura creaţionistă a Marelui Anonim. Am avea o replică şi o adendă la sistemul blagian, care ar da o notă de complexitate situaţiei de hegemonie ilustrată de Blaga. Poate doar un simulator virtual (construit în spiritul teoriei numerelor, al jocurilor de limbaj şi al calculului probabilistic) ar fi în stare să imagineze o situaţie de teoanarhie. Astfel, ar fi interesant de anticipat ce consecinţe ar avea acea situaţie (de sistem cu doi hegemoni) pentru dinamica şi evoluţia „creaturii“.