Alice Valeria Micu

Când am aflat dintr-o carte citită în copilărie că există jurnale, că oamenii îşi deschid cu incredibilă sinceritate baierele sufletului în faţa celui mai fidel prieten, m-a uimit foarte tare. Copilăria şi adolescenţa petrecute în lumea schizoidă în care ceea ce conta era în inimă, iar ceea ce se spunea, erau doar vorbe, m-a făcut să am nu doar admiraţie faţă de cei ce puteau scrie jurnal, dar şi o uşoară invidie, soră cu cea faţă de lumea cu ursuleţi de gelatină, ţigarete de gumă, creioane frumoase, săpunuri parfumate, tricouri cu formaţii muzicale, discuri şi reviste Pif, blugi şi alte minunăţii colorate. Pentru mine, lumea era cea în care tata tuşea îndelung atunci când, la ora 5 după-amiaza, din radioul nostru cu sonorul la minimum se auzea anunţul „Aici Radio Europa Liberă“. Cum să concepi un act de maximă vulnerabilizare ca acela al scrierii unui jurnal, când eu mersesem la şcoală emoţionată de scrisoarea Doinei Cornea, citită la acel post şi nu puteam nici să vorbesc despre asta, cu atât mai puţin să scriu. În copilăria mea, bunicul matern povestea despre dramatica viaţă a altor membri ai familiei, despre închisori politice şi cojocul lăsat de cumnatul său acolo altui deţinut, despre pământul, vitele şi caii confiscaţi, despre morţii de la Sighet. Nu puteam scrie nici despre Rozariul şi crucifixul din casele bunicilor, nici despre preoţii familiei şi lupta lor pentru ca Biserica Unită să trăiască. Tentaţia fructului oprit era mare, iar mie îmi plăcea să aflu istoriile de familie. Toate acestea erau incompatibile cu ideea de jurnal. Cu fiecare an realizam că un jurnal ar fi echivalat cu un act de eroism, iar eu nu mă vedeam în stare de aşa ceva. Mare gardul, mic eroul! Cred că am încercat la un moment dat să scriu, dar după câteva zile în care ceea ce puteam consemna erau doar banalităţi din viaţa de şcolar şi impresii de lectură, am abandonat ruşinată de inutilitatea demersului.

Revoluţia din decembrie 1989 m-a prins după absolvirea liceului, şi acum regret că atunci nu am scris jurnal, dar euforia libertăţii era ca un drog mult prea puternic şi pe atunci credeam că lumea mi se deschisese şi voi avea timp pentru toate. Abia când am devenit mamă şi fiica mea începea să gângurească, am consemnat vreme de câteva săptămâni, ca pe mici victorii, întâmplările fiinţei proaspăt născute.

Dacă aş fi consemnat dialogurile din care au ieşi articole în presa de business, culturală, interviuri, aş fi putut reconstitui ceva asemănător jurnalului. Dar dezbaterea cu mine însămi a evenimentelor şi trăirilor fiecărei zile într-un jurnal veritabil nu mă atrage dintr-un motiv simplu, acela că mi-ar răpi din timpul supravieţuirii. Între diversele surse de existenţă care îmi ocupă fiecare zi şi consemnarea lor, alegerea e evidentă. Tot din sfera instinctului de supravieţuire este şi faptul că am învăţat să fac pace cu mine şi cu întâmplările vieţii fără să am nevoie să dezbat în scris durerile, asta am făcut-o în poezie, mai scurt şi mai concentrat.

Doza de autenticitate a unui jurnal contează pentru mine doar în măsura în care m-ar interesa o analiză de tip cantitativ. În plus, depinde foarte mult dacă jurnalul a fost destinat de la început publicării, şi atunci vorbim despre un demers de extrovertire căutat, ceea ce mi-ar putea trezi suspiciuni privind autenticitatea jurnalului. Însă, în general, nu citesc jurnal pentru eventualele picanterii, ci pentru povestea din spatele poveştilor, şi atunci evenimentul care a declanşat o operă literară poate fi, la fel de bine, rodul unei ficţiuni sau a unui sâmbure de adevăr cu îmbunătăţiri. Cred că m-ar interesa doza de autenticitate doar în cazul scriitorilor care au trădat, au făcut pactul cu diavolul instituţional şi autorităţi, cu repercusiuni asupra altora şi cu beneficii personale. În acest caz, da, aş dori adevărul necosmetizat, dar câţi trădători au puterea să recunoască în clipa de sinceritate absolută că au prăduit cu intenţie şi cu bună ştiinţă, că au remuşcări, că simt în conştiinţa lor viermele regretului?

Când am aflat că bunica maternă făcea parte din familia scriitorului Liviu Rebreanu, i-am citit jurnalul şi a fost primul dintr-un şir frumos de vulnerabilităţi.