Oliviu Crâznic

1. Nu am ţinut niciodată jurnal – nu sunt o persoană organizată ori care să acorde o atenţie deosebită sinelui. Pe de altă parte, activitatea mea publicistică (includ aici şi ceea ce scriu pe Facebook, blog etc.) şi chiar beletristică (pentru mine, ficţiunea reprezintă doar transfigurarea artistică a realităţii – atât a celei istorice, cât şi a celei personale) poate fi considerată o formă de „jurnal public“.

2. Ca specie literară, jurnalul este, inevitabil, într-o oarecare măsură, ficţiune – ori, în cel mai fericit caz, „realitate“ subiectivă. De la minciuna propriu-zisă (destinată să confere autorului o imagine mai bună în ochii contemporaneităţii/posterităţii), până la informaţii/interpretări eronate, autoiluzionare etc., jurnalul (şi alte mărturisiri literare – e.g. controversatele Confesiuni scrise de J.-J. Rousseau şi publicate doar postum, a căror pretinsă „sinceritate absolută“ a fost aprins dezbătută şi ale căror numeroase „inexactităţi“ au fost dovedite) nu poate reflecta ceea ce este autorul său decât într-un mod relativ; va reflecta, în schimb, ceea ce autorul talentat va dori să reflecte. Valoarea unui jurnal nu o dă în mod neapărat, aşadar, coordonata sa informativ-istorică, ci, mai degrabă, coordonata teoretico-literară.

Chiar şi în cazul unei persoane „neînsemnate“, care nu intenţionează/speră să îşi publice jurnalul, este foarte probabil ca un grad semnificativ de „mistificare“ să se strecoare (conştient ori nu) în textul aşternut pe hârtie.

Să ne amintim că în domeniul Dreptului, pentru a avea forţă probantă reală, mărturisirea trebuie coroborată cu alte probe – prin urmare, din punct de vedere al sincerităţii, orice jurnal trebuie privit cu rezervele de rigoare şi raportat la alte informaţii pe care le deţinem referitor la persoanele, faptele, evenimentele consemnate.

3. În legătură cu valenţele psihoterapeutice ale jurnalului, trebuie să precizez că nu sunt tocmai un adept al teoriilor inconştientului. Însă, în mod cert, scrisul (în oricare dintre formele sale) poate cristaliza unele idei şi poate conduce la găsirea unor soluţii pentru anumite probleme care îl frământă pe autor, ori măcar la conştientizarea şi conturarea respectivelor probleme (cam în acelaşi fel în care Sherlock Holmes, cunoscutul detectiv al lui A.C. Doyle, alegea să îşi expună ideile cu glas tare în faţa amicului său, doctorul Watson, stimulându-şi şi organizându-şi, în acest fel, propriul intelect). Nu trebuie ignorată nici posibilitatea „descărcării nervoase“ scriitoriceşti – autorul are impresia că, prin actul său artistic, acţionează măcar parţial în direcţia rezolvării unei chestiuni care îl deranjează (impresie nu întru totul nejustificată – o notă în jurnal poate uneori echivala cu întocmirea unui plan de acţiune).

În concluzie, da, jurnalul poate fi socotit o încercare de autopsihoterapie – dacă dorim neapărat să ne raportăm la acest termen mai degrabă decât la faptul că, scriind, eşti deseori nevoit să raţionezi, şi, raţionând, ajungi să rezolvi probleme.

4. Îmi este imposibil să indic un jurnal anume ca fiind cel mai interesant din literatura română, toate prezintă interes ridicat din punct de vedere teoretico-literar, după cum am menţionat: dacă literatul poate fi nesincer când vorbeşte despre persoane, fapte, evenimente, este mult mai puţin probabil să fie nesincer cu privire la concepţiile sale privind cultura, formele şi manifestările acesteia etc. – şi, dacă s-ar întâmpla să fie astfel, stilul individual l-ar da de gol de îndată. „Stilul este omul însuşi“, spunea Buffon – „Stilul este opera însăşi“, adaug eu. Aşadar, jurnalul ne permite, în primul rând, acces direct la o „ars poetica“ – nu la persoana istorică a autorului, ci la spiritul său artistic; iar, în al doilea rând, accesul respectiv este, deseori, oferit într-o formă la fel de plăcută ca aceea a naraţiunilor romaneşti cu personaje interesante. În sprijinul afirmaţiei mele (şi ca să menţionez totuşi măcar un nume de diarist român important, dintre atâtea care există), închei invocând opinia exprimată de R. Petrescu în Părul Berenicei: „Ca şi romanul, jurnalul este o machetă a universului“.