ION POP: SĂRBĂTORILE MELANCOLICE ALE IRINEI NECHIT

Voi spune de la început că noul volum de versuri al Irinei Nechit, Masa de sărbătoare (Ed. Cartea Românească, 2020) îmi pare a fi printre cărţile cele mai valoroase scrise în ultima vreme, şi nu doar de confraţii săi de generaţie, de peste sau de dincoace de Prut. După atâtea excese de conştientizare „postmodernă“ a actului scrierii, de un program metapoetic „autenticist“ şi de violenţe verbale adesea grosolane, regăsim aici o lirică echilibrată, melancolic-meditativă, ce înscrie în datul aparent obişnuit al vieţii imediate mărci de generalitate simbolică. Poeta n-a procedat mult diferit nici în cărţile precedente, de la debutul din 1992 cu Şarpele mă recunoaşte, apoi în Cartea rece (1997), Un viitor obosit (1998), Gheara (2003), Un fel de linişte (2006), Copilul din maşina galbenă (2019), în care s-a putut observa o tot mai accentuată apropiere de evenimentul biografic deloc spectaculos, evocat nostalgic şi adus în actualitatea trăirii imediate. S-a spus nu o dată despre acest mod de a scrie că ţine de formula „poeziei de notaţie“, – şi e cea mai largă categorie a încadrării unui discurs poetic care recurge într-adevăr la înregistrarea – atent regizată – a elementelor asamblate în text. Trebuie spus, însă, imediat că aceste „notaţii“ sunt aici mereu armonizate în întreguri orientate, fie şi doar în câte o metaforă finală, spre orizonturi care o transcend, conferindu-i o timidă aură, – deşi intensificările „expresioniste“ ale zisei „notaţii“ nu lipsesc – aproape eterică, un halou emanând din corporalitatea fiinţelor şi a obiectelor (anatomia bărbatului ori a femeii, e prezentă prin trimiteri ce nu sunt coborâte în subsolurile „viscerale“ aşa de atrăgătoare pentru unii postmoderni „autenticişti“ de modă nouă, ci menţinută în desenul şi carnaţia firesc-cuviincioasă, fără explozii senzuale şi etalări groteşti ale turbulenţelor organice). Viaţa şi moartea, energia sanguină şi alterările biologice intră cumva în ordinea firească a lucrurilor – câteva frumoase poezii evocă amintirea părinţilor, dispariţia lor, cu amprente rămase în lucrurile printre care au trăit –, îmbrăcăminte, elemente de decor casnic-rural, învecinate cu lumea elementară, integrate fără asperităţi, patetisme şi lamentaţii afişate, în ceea s-a tot numit „ritmul naturii“. Poeta are fineţea racordurilor suple între „corelativele obiective“ cu care lucrează aproape fără excepţie, construind acele situaţii poetice în care subiectul şi lucrurile din jur intră în ecuaţii de adâncime cu universul mare.

Când a comentat o antologie recentă a poetei, Adina Diniţoiu a observat, fireşte, perspectiva sa mai degrabă „modernistă“, acceptând totodată evidenţa că discursul liric rămâne profund implicat în biografic şi existenţial, în reprezentările sale cotidiene, fără abuz, totuşi, de simbolizări „transfiguratoare“. Şi, într-adevăr, „scenariile“ propuse au mai întotdeauna o notă de solemnitate difuză, de simbolistică împrăştiată discret în elementar şi biografie. Un splendid poem, care deschide cartea, Cercul de apă, ar fi putut să fie, cum se spune, cu un cuvânt prozaic, o simplă „bălăceală“ în apa mării, numai că în mediul acesta acvatic se regăsesc semeni, părinţi, generaţii, chemaţi cu un fel de solemnitate surdinizată, la „hora“ (metaforă centrală) în care se pot uita suferinţe şi dereglări existenţiale majore, dar care pot fi topite cumva în cealaltă „uitare“, sugerată de calmul sub soare al apei, într-o simetrie edificatoare: „Ieri valurile se prăbuşeau peste noi,/ voiau să ne arunce pe mal,/ să ne fărâme ţestele de pietre, / azi lumina s-a întins pe suprafaţa apei / marea netedă/ parcă e cuprinsă de uitare./…/ Să ne rotim, să sărim, să uităm/ ce ne doare şi ce ne macină,/ ce ne frige şi ce ne distruge, /să uităm tot,/ să uităm de ce plângem în apă şi de ce/ ne-am dorit anul împrejur/ ca să ajungem aici./…/ cine ştie dacă vom mai veni şi la anul,/ cine ştie dacă ne vom mai întâlni,/ poate e ultima dată când ne ţinem de mâini, / poate e ultima dată când ne bălăcim în mare“.

Multe poezii stau sub semnul acestei „ultime dăţi“, al plânsului şi al lacrimei discrete, transmiţând sentimentul fragilităţii fiinţei, situaţie subiectivă în care aproape orice dat şi fapt al realului cotidian e notat cu o intensitate conţinută, adus la limita ritualului. Universul casei părinteşti în ruină, de pildă, atrage notaţii de ambianţă, obiecte prăfuite în care s-au înscris vieţi trecute, dar într-un asemenea cadru pot fi aduse rândunele în zbor în jurul unui cuib făcut pe locul oglinzii furate (imagine de un lirism intens), care pleacă şi se întorc în/ la timpul reglat de legi eterne, pe pervazul unei ferestre câteva fire de lucernă dăruite de mama dispărută, cresc şi se veştejesc după anotimpuri, reînviind odată cu primăvara şi figura celei moarte. Ritmul temporal antrenează şi în alte poeme sentimentul comuniunii cu cei duşi. „Foşnete, şuiere, zvâcnete, licăriri de coarde îngereşti“ pot evoca chipul mamei moarte, dar aceste referinţe nu sunt lăsate la suprafaţa numelor convenţionale, ci se prelungesc în mici descrieri şi naraţiuni de viaţă simplă în ambianţe domestice fireşti, în spaţii în care subiectul liric se vede închipuind, cu o sensibilitate acută, „nişte radare pentru foşnete“. Adesea starea lirică ia naştere la limita dintre vis şi somnie, ce poate fi una amintind de scufundarea în cada cu grâu a lui Blaga, starea de plutire fericită în lichidul amniotic matern, evocată altă dată, se schimbă însă pe nesimţite în plânsul unui prohod – un plâns „de desupra noastră“, ce lasă totuşi să se ivească reveria unui „soare uriaş“ căruia i se simte mirosul; altundeva, vara care „fierbe în cotloane“ şi se revarsă expresionist în „vârtejul roşu al trandafirului“, „galopează pe pajişti plesnind crupele cailor“ ori se simte în „coardele vocale ale bebeluşului“ nu poate acoperi cu debordările ei de vitalitate sentimentul scăderii energilor eului în timp: anotimpul fervorilor naturii rămâne în spaţiul vârstei dintâi, în timp ce „tot mai puţine răsărituri îmi curg prin sânge/ tot mai puţine celule din carnea mea/ au câte un soare în loc de nucleu“ şi „tot mai puţini fluturi vin să-şi ardă aripile / ademeniţi de strălucirea ochilor mei“… Reverberaţii venind de pretutindeni, din lumea familială şi familiară, în locuri intens evocatoare ale satului copilăriei, fac ca lumea comună să apară sub nimburi festive: „aici e locul de unde poţi zări/ în unele zile/ pe capul ciocârliei/ nimbul de aur“. Câte un vers revelator trădează ambiguitatea stării de spirit, pe pragul evocat oximoronic dintre calmul resemnat şi inconfortul fiinţei prizoniere: „Pregătiţi-mi o capcană să mă odihnesc în ea…“.

Momentele de prospeţime şi miracol regăsit sunt mereu pândite de nelinişti difuze, puse în surdină, sub pecetea melancoliei ce interzice efuziunile, exaltarea, menţinând subiectul în situaţii de echilibru fragil. Şi acesta, şi cei apropiaţi, şi lumea toată se află parcă la limita căderii, însă câte un subţire „fir de aur“, scoate, în vis, făptura din prăpastie, angoasele sunt domolite fără să dispară definitiv, lăsând să pătrundă din când în când câte-o rază de lumină plăpândă: inima poate deveni „un punct licărind în spaţiu“, deasupra unui câmp, mai degrabă imaginar, în care au petrecut o vreme deţinuţii din închisorile ţării, „pluteşte azi mirosul de libertate“, aceeaşi dispoziţie de reverie elegiacă, evocând prezenţa fantasmatică a mamei, aduce în pagină cuvinte asumate ca desuete – „aerul se umple de mireasmă / cine mai foloseşte astăzi cuvântul mireasmă/ cine mai scrie despre roze“; în alt poem, scalda tatălui în râul despărţitor de ţări asociază forţa virilă a omului în care s-au sedimentat straturi de experienţe ale vieţii cu sentimentul morţii… „Masa de sărbătoare“, întrezărită în vreo două poeme, e mai curând un simbol ambiguu, în care intră în osmoză recapitulări de momente solare, trăite în spaţiul copilăriei şi în mijlocul unei naturi fraterne, şi nelinişti, reflecţii pe tema trecerii, nu a Marii Treceri cu majuscule, ci a lentei alunecări, mai modeste dar vibrante, a omului împăcat, în fond, cu soarta ce i-a fost dată.

Cum observam la început, reflecţia asupra uneltelor poeziei e ca şi absentă din această carte, deşi poeta se vede scriind, cu o mână tremurândă, ce-i drept, dar fără să facă mare caz de confrunatarea cu controlorii de calitate a textelor. Un Poem pentru critici e edificator în această privinţă: la întrebările criticului literar răspunsul e nedecis, poeta lasă de fapt să vorbească realităţi ale vieţii elementare, proaspete, fără a se simţi onbligată să-şi motiveze recursul la cutare sau cutare procedeu verbal: „Cine le arată florilor / drumul prin zăpadă / le-a venit vremea şi lor să se apropie în vârful picioarelor/ să se gudure ca nişte pisici/ să se agaţe de umerii mei vârându-se după guler / I-a venit vremea şi caprei să iasă din fân / o trag încet de barbă şi-i văd ochii limpezi/ în care plutesc nori de vară şi prune răscoapte/ gerul n-a atins-o iedul doarme în pântecele ei/ laptele îi umflă ugerul // A intrat şi criticul literar prin uşa deschisă/ i-a venit vremea să se apropie de mine să mă ia la întrebări/ cine vede prunele din cerul îngheţat/ cine le arată florilor drumul prin zăpadă/ cine a vârât şi capra asta în poem“. Poezia, foarte simplă în expresia ei, devine aproape o parabolă: a raportului sau paralelismului dintre viaţa frustă şi cea a textului, care nu are nevoie de prea multe întrebări şi explicaţii cu privire la instrumentele folosite ca să se exprime; există pur şi simplu, ca şi lumea pe care o „notează“ în câteva linii, culori, reliefuri palpabile, participante la ciclul elementelor, cum ar zice Blaga. Scriind astfel, Irina Nechit se distanţează fără nicio proclamaţie retoric-programatică, de majoritatea confraţilor de generaţie, lăsând poezia să vorbească singură. Şi vorbeşte direct şi tulburător, dezinteresată de artificii şi de speculaţii doctrinare, iar criticul literar e lăsat să intre în poezie, dar să şi iasă cum a intrat.