CRISTIAN VASILE: ELENA CEAUŞESCU: COMUNISMUL ROMÂNESC LA FEMININ

A apărut foarte recent o lucrare ce îşi propune să fie un studiu monografic care să surprindă ascensiunea, implicarea şi influenţa politică a Elenei Ceauşescu la vârful puterii din România în ultimele decenii de regim comunist – Cosmin Popa, Elena Ceauşescu sau anatomia unei dictaturi de familie, Bucureşti: Litera, 2021, 320p.

Cartea urmăreşte cu ajutorul documentelor de arhivă atât secvenţele biografiei politice a Elenei Ceauşescu, cât şi paşii făcuţi de Nicolae Ceauşescu spre conducerea bicefală. Autorul plasează regimul politic al lui Ceauşescu sub semnul mai multor diversiuni, una dintre cele mai importante fiind cea de gen (pp. 33-35). Sub masca diversiunii care a pus în centru lozinca egalităţii femeilor în raport cu bărbaţii, Ceauşescu a dorit să prezinte promovarea consoartei sale în înalte funcţii politice ca pe o avansare firească şi lipsită de subiectivism, care se integrează – chipurile – unui proces general de implicare a femeilor în viaţa socială şi politică. Turneul asiatic din vara lui 1971 i-a întărit credinţa că oamenii de mare răspundere trebuie recrutaţi din familie. Contrazicând un anumit imaginar popular precum şi memorialistica foştilor nomenclaturişti, autorul demonstrează cu documente că nu avem de-a face cu un Ceauşescu bun, sau mai puţin rău din punct de vedere politic, şi o Elena Ceauşescu rea. Concluzia – susţinută cu surse istorice – este aceea că a existat o potenţare reciprocă în cazul celor doi. „Cursul conservator“ (dogmatic, neostalinist) al politicii comuniste nu i se poate imputa în primul rând Elenei, ci lui Nicolae Ceauşescu (iar un exemplu ar fi limitarea drastică a deplasărilor în străinătate începând din 1973, măsură pentru care a pledat în mod obstinat secretarul general al CC al PCR – p. 35).

Impactul prezenţei Elenei Ceauşescu la vârful ierarhiei comuniste româneşti este discutat şi în capitolul 2, secţiune care surprinde atât modul cum s-au modelat documentele de partid şi politica de cadre conform voinţei soţiei secretarului general, cât şi fenomene precum reproletarizarea partidului sau începutul ascensiunii politice a lui Nicu Ceauşescu. Mi se pare importantă şi sustenabilă ideea revoluţiei infracţionale, idee pusă în practică de N. Ceauşescu prin graţierile succesive de până în 1989, prin reducerea pedepselor şi prin transferul judecăţii de la instanţe la nivelul întreprinderilor. „Ceauşescu – scrie autorul – produsese singura sa revoluţie autentică, cea infracţională, prin creşterea gradului de contagiune a comportamentelor infracţionale în societate, fapt care avea să-şi pună amprenta asupra moralităţii publice din societatea românească mult timp de atunci încolo“ (p. 64). Este un contrast profund între această realitate a unei infracţionalităţi generate în bună parte de sistemul social politic şi ideile pretins generoase oficiale, multe precizate în codul moral al comunistului. Codul a fost adoptat în 1974 şi impunea un set de criterii ideologice, civice şi morale ale membrilor de partid: căsătoria şi loialitatea nestrămutată în cuplu deveneau trăsături esenţiale, evident alături de respectarea legii. Modelul era chiar cuplul ceauşist, care justifica o dată în plus avansarea politică a Elenei Ceauşescu. În locul creşterii moralităţii şi al unui regim politic dezirabil, s-a ajuns la dictatură bicefală, obscenitate publică şi infracţionalitate sporită.

Ideea diversiunii prin politica de gen este continuată în cap. 3 (Fals tratat de feminism în comunism) care constată tripla opresiune a femeii în timpurile ceauşismului (politică, domestică, economică), fenomen ce a cunoscut o acutizare. Potrivit lui Cosmin Popa, aşteptările în cazul încurajării participării femeilor în viaţa social-politică şi economică erau nerealiste mai ales din cauza politicilor contradictorii – pe de o parte, femeile erau încurajate prin politica pronatalistă să devină mame, să se consacre mai mult vieţii de familie, pe de altă parte erau chemate în solicitanta viaţă partinică sau în economie, inclusiv pe funcţii de sudor, strungar ş.a. Concluzia corectă a autorului este că regimul arătase mai multă consecvenţă în rezolvarea deficitului de forţă de muncă prin atragerea femeilor în număr mare în uzine. De fapt, nu au triumfat politicile feministe în context comunist, ci Elena Ceauşescu şi „curtea sa feminină“, cum sugerează Cosmin Popa referindu-se la grupul femeilor politiciene promovate de „Tovarăşa“.

Autorul documentează inclusiv impactul destul de rapid al preluării controlului cadrelor de către Elena Ceauşescu. De fapt, mai ales după 1977-1978, se vădeşte şi în cazul Elenei Ceauşescu amprenta socializării sale politice în stalinism, realitate ce era valabilă şi pentru soţul ei. Cosmin Popa constată introducerea unei serii de proceduri care mascau revenirea la moravurile sectoarelor de cadre din anii 1950; între altele, se accentuează românizarea partidului (prin introducerea criteriului etnic) şi turnura antiintelectuală a regimului. Cosmin Popa încearcă să răspundă şi la o întrebare presantă prezentă după 1989: cum de a fost posibil? Cum de a promovat atât de repede şi de ce a rezistat Elena Ceauşescu atât de mult la vârful partidului? Autorul susţine tot prin recursul la izvoare că, în schimbul loialităţii depline faţă de cuplul Ceauşescu, nomenclatura „putea abuza de puterea sa, putea să-şi extindă sistemul special de repartiţie a bunurilor şi serviciilor, prin furt şi deturnare şi putea să se bucure de obişnuitele privilegii ale unei nomenclaturi comuniste“. Era o „nouă clasă“, în termenii lui Djilas, imună în mare parte la controale, tulburată doar periodic de „rotaţia cadrelor“, mecanism în care era implicată Elena Ceauşescu alături de soţul său.

Cap. 5 – Maniere şi manii în „vremea holerei“, pp. 125-192 – ne introduce mai mult în intimitatea intelectuală a Elenei Ceauşescu, precum şi în universul ei domestic. Autorul revine şi asupra temei singularizării răului, asociat de memorialişti politici doar cu Elena Ceauşescu, şi demonstrează că multe dintre metehnele care i se impută doar ei au aparţinut de fapt amândurora. „Nicolae era obsedat de reducerea resurselor alocate populaţiei, iar Elena nu făcea decât să-i susţină cum putea mai bine obsesia. Odată cu înaintarea în vârstă, orice privaţiune impusă populaţiei era justificată prin trimiteri la perioadele de dinaintea comunismului, de fapt la «tinereţea revoluţionară» a celor doi“. Invidia, mania de a primi informaţii sordide despre apropiaţi, despre cadre, zgârcenia, meschinăria, obsesia pentru lux, cadouri şi titluri ştiinţifice – sunt şi ele probate documentar. O concluzie simplă, legată de titlurile ştiinţifice primite din Occident de Elena Ceauşescu – analfabetă funcţională în termenii de azi – este aceea că instituţiile academice şi universitare vestice au dovedit pur şi simplu faptul că nu s-au ghidat după criterii obiective, ci au vădit interese meschine.

În ultima parte a lucrării sunt detaliate „strategiile de clan“, cum le numeşte autorul, strategii de consolidare şi perpetuare a puterii, de asigurare a unui control crescut în cazul Elenei Ceauşescu. Este, de fapt, o descriere a sistemului politic structurat în jurul ideii de lider, sistem care a deposedat nomenclatura de multe atribuţii şi prerogative (p. 193). Cosmin Popa documentează apariţia şi funcţionarea Cabinetului 2, mai ales de-a lungul anilor 1980, cu consecinţe funeste asupra politicii de cadre, culturii, ştiinţei şi chiar a economiei. Lucrarea furnizează informaţii şi despre puterile dobândite de Elena Ceauşescu în materie de politică economică, oferind detalii şi despre modul cum se schimbă maniera de guvernare sub impactul ascensiunii soţiei secretarului general. Cred că se susţine şi ideea că, în realitate, Constantin Dăscălescu între anii 1982 şi 1989 „a fost prim-ministru al României, într-un guvern condus de Elena Ceauşescu de facto“ (p. 197). Cartea se constituite într-o lucrare de referinţă privind biografia politică a Elenei Ceauşescu.