ŞTEFAN BOLEA: FERICIRE DE PASĂRE

Cartea lui Péter Demény, Splendidul mistreţ (traducere din maghiară de Kocsis Francisko, Bucureşti: Curtea Veche, 2020), nu poate fi fixată într-un limitele unui singur gen literar. Este în acelaşi timp nuvelă, poem în proză, poem filosofic şi memorialistică ficţională. Katerina, fiica unui margraf german influent din secolul al XVIII-lea, îşi scrie memoriile poematice pentru a-şi limpezi trăirile sau, poate, pentru a evada într-un spaţiu în care nostalgia ne aduce (în chip iluzoriu) în proximitatea obiectului dorinţei: „… amintirea e cel mai mare magician de pe pământ, te face să crezi că ar mai exista ceea ce a dispărut, că ţi-ar mai aparţine, şi-ntr-un anumit înţeles într-adevăr îţi aparţine, nu şi în acela care singur ar conta“ (p. 169).

Există două voci narative, cea a femeii mature şi cea a tinerei, care trăieşte cu intensitate şi dintr-un preaplin sufletesc se transformă uneori în pasăre (de altfel, această transformare într-un avatar e marca mai multor personaje): „… nici nu puteam să zbor tot timpul, căci zborul nu depindea numai de mine, ci mai degrabă de suferinţa aceea care-mi dădea brusc aripi, în sensul cel mai strict a cuvântului, şi mă ridica între păsările cerului“ (p. 22); „[…] poate de aceea am avut parte de o fericire de alt fel, una cum nu pot resimţi cei în care nu locuieşte o pasăre“ (p. 6). Problema identităţii profunde este tranşată în favoarea identificării eului „adevărat“ (sau a sinelui) cu cel aviar: „… m-am despletit şi eu, eul meu adevărat, pentru că întotdeauna am considerat că eul meu adevărat e această minunată pasăre aurie … (Ibid.). Katerina investeşte suplimentar în solipsism, pentru că în afara câtorva relaţii profunde, se simte neînţeleasă, nereuşind să se recunoască adolescentin în celălalt. Or, tematizarea sa a egoismului are nuanţe aproape stirneriene: … şi-atunci în om ia naştere egoismul, e şi acesta numai un cuvânt, şi încă unul sumbru, e precum un duhovnic nemulţumit, cine-i egoist se gândeşte necontenit la sine, exclusiv la sine, la nimeni altcineva, ce definiţie simplă, ca toate definiţiile şefului poliţiei“ (p. 33).

Conform celor două voci narative, volumul lui Demény poate fi înţeles, pe de o parte, ca un poem al senzaţiei (al intensităţii şi al dorinţei) şi ca un jurnal al renunţării, redactat de o „înţeleaptă“ care conştientizează că nu mai e „în întregime în lumea asta“ (p. 181). În prima instanţă, erosul este înţeles ca esenţă şi sens al existenţei („trebuia să iubesc ca să pot trăi“ – p. 177), ca acceptare a suferinţei constitutive („iubirea îţi arată că eşti plin de răni, dar nimic nu te bucură mai mult decât rănile tale“ – p. 46), ca asumare a hybrisului („în dragoste nu există mijloc, totul e intens, pe mine nici în viaţă nu m-a interesat altceva, doar ceea ce-i intens“ – p. 189), ca unic (ano)timp („Două veri minunate au trecut astfel, iubirea nu are decât un singur anotimp, restul e obişnuinţă şi calendar…“ – p. 195). În a doua instanţă, cea intelectuală, naratoare deviază de la intensitate existenţială la înţelegere. Poate, de pildă, să mediteze asupra faptului că „în viaţa fiecărui om trebuie să existe o limită, dincolo de care iubirea se […] strică“ (p. 152).

Deşi este un volum subţire şi beneficiază de un montaj interesant, Splendidul mistreţ ar fi putut fi şi mai mult scurtat. Există pagini întregi care mi se pare contingente, în care limpezimea şi precizia sunt estompate de onirismul dezlănţuit. Cu toate acestea, cartea e delicată şi melancolică precum madrigalul Lamento della ninfa de Monteverdi.