MIRCEA OPRIŢĂ: UTOPII ŞI DISTOPII

Cea mai valoroasă carte de până acum a lui Gheorghe Săsărman este, indiscutabil, Cuadratura cercului, care i-a şi adus, de altfel, o recunoaştere internaţională mai largă decât a multor altor confraţi, nu numai din SF, ci şi din actualul curent principal al literelor româneşti. Am în vedere traducerile de care s-a bucurat scrierea în Franţa, Spania, Germania şi chiar în zone mai greu de atins, precum SUA, unde traducerea e semnată de o autoritate de talia Ursulei K. Le Guin, sau în Japonia, unde i-a fost făcută de Sumiya Haruya, o personalitate devotată culturii române într-atâta încât să-şi fi început cariera de interpret al literaturii cu Liviu Rebreanu.

De curând, însă, a apărut scrierea-pereche a Cuadraturii…, sub titlul Alfabetul distopiilor (Editura Şcoala Ardeleană, 2021). Cu diversitatea ei atent regizată, Cuadratura cercului reprezenta o sumă de tablouri sclipitoare, a căror extindere era precis controlată de alfabet. Fiecare dintre aceste memorabile ilustrate de cetăţi-simbol îşi păstrează pe toate coordonatele lor independenţa, chiar dacă ansamblul e determinat de ideea unei suprastructuri intelectuale, geometrice, fundamental abstractă, însă precis înglobatoare. Deşi dependentă şi ea de metafora „alfabetului“, recenta creaţie a lui Săsărman îşi asumă într-o mai mare măsură libertăţi de construcţie; ea selectează riguros acele litere din alfabet pe seama cărora sumarul produce în acrostih cheia construcţiei: „magicul“ cuvânt UTOPIA, căruia conţinutul volumului nu face altceva decât să-i dea, rând pe rând, valori răsturnate. Nici în Cuadratură acest procedeu nu lipsea, însă aici îl vedem manifestându-se în deplina sa libertate meticulos organizată; şi bineînţeles, aflată sub constrângerea, morală şi totodată estetică, impusă prin voinţa autorului de a realiza, în final, dincolo de replicile fragmentare, imaginea unui produs bine şlefuit, unitar.

Cartea lui Gheorghe Săsărman e plină de subtilităţi compoziţionale, prima dintre ele menită să asigure personajului narator şansa de a naviga la modul cvasi-ubicuu prin evantaiul extrem de divers al aventurilor (mai exact spus: „păţaniilor“) sale de antierou patentat. Pentru un personaj mai degrabă meditativ decât înzestrat cu energia şi voinţa acţiunii, pretextul minim al lansărilor prin tuneluri temporale se leagă de boală, iar soluţia editorului de a ilustra coperta cărţii cu reproducerea unei pânze în ulei de Ernst Ludwig Kirchner, intitulată „Bolnav, noaptea“ îmi pare cât se poate de inspirată. Convenţia elegantă a scrierii presupune ca naratorul să ţâşnească automat din carnea lui torturată de febră în câte un coşmar temeinic pregătit de starea sa lucid-meditativă. Din această fuziune a realităţii cu îngrijorările unor perspective profund neliniştitoare n-are cum să iasă altceva decât un coşmar permanent, materializat în multiple detalii vii şi imposibil de risipit, ca dovadă repetarea lui în noi şi noi variante tulburătoare. Intitulat „U de la Universalism“, primul capitol imaginează un salt în timp de vreo douăzeci de ani, anticipând astfel o lume bulversată de conflictele semănate încă de astăzi în societatea europeană prin hotărâri politice marcate de tendinţe utopice şi, totodată, de povara complexelor moştenite de la un parcurs istoric plin de orori sociale şi rasiale. Ideea infernului pavat cu cele mai bune intenţii (evident, politice) conduce, în anticipaţia distopică descrisă aici, la rezultate neaşteptate de birocraţiile inhibate ale cancelariilor europene, din ce în ce mai dominate, acestea din urmă, de evaluări abstracte, din ce în ce mai copleştite de urmările practice ale deciziilor promovate sub umbrela acestor abstracţiuni. Destructurată şi prăbuşită în propriile ei neputinţe, Europa (odinioară pretins civilizată) suferă aici asediul deloc paşnic al tuturor forţelor ce mai pot fi lansate contra ei dinspre o postmodernitate sinonimă cu barbaria. Capitolul „T de la Transumanism“ ne introduce şi el într-o situaţie conflictuală, în care, de data aceasta, termenii sunt mai degrabă intelectuali decât ai unei violente acţiuni fizice. What if, ce-ar fi dacă o previzibilă deplasare de la dezvoltarea umană spre inteligenţa artificială, eminamente dominatoare, chiar s-ar produce pe traseul acestui veac XXI, aproape scăpat de sub control?

Aşa cum a mai arătat şi în alte proze ale sale, Gheorghe Săsărman este un moralist: unul dominat de discreţie şi, totodată, imposibil de deturnat de la prudenta judecată raţională spre o eventuală compromitere a acestei calităţi prin exces de moralism. Alte capitole, „O de la Oicumenă“, „P de la Postumanism“, continuă neabătut pe aceeaşi linie, închipuind noi soluţii de bulversare a convenţiilor stabilite de civilizaţia umană tradiţională, în vreme ce „I de la Nihilism“ reia o convenţie din Cuadratura cercului, unde unul dintre oraşele imaginare îşi înlocuia propria-i descriere cu o premeditată lipsă de text, mai precis, cu nişte puncte de suspensie ce invită cititorul să se implice la rândul său în formula propusă a cărţii; provocarea (în caz de acceptare) conferindu-i astfel şi lui un statut de autor. Ceea ce la prima vedere ar putea trece drept un capitol lipsă devine astfel încă un incitant factor de subtilitate, pe lângă mulţi alţii risipiţi cu deplină inteligenţă de Săsărman în jocurile sale distopice, şi pe care postfaţa lui Ştefan Borbély îi pune inspirat în valoare.

În fine, n-o să mai insist decât pe un ultim capitol al cărţii, intitulat „A de la Amazonia“, cel mai extins de altfel, şi care invită iarăşi la o folositoare punere în relaţie cu Cuadratura…; ori, mai bine zis, cu unul dintre surprinzătoarele efecte antrenate de volumul respectiv pe traseul aventurii sale internaţionale. Din câte ştim, Ursula K. Le Guin a tradus (din spaniolă) doar o parte, o mare parte totuşi, din textele Cuadraturii cercului, motivându-şi selecţia cu faptul că povestirile ocolite „s-au opus în mod fundamental înţelegerii mele, sau, în unele, am refuzat să mă identific cu atitudinea convenţională faţă de femei a unui bărbat european de la mijlocul secolului 20, aflată în chip ciudat în contradicţie cu sensibilitatea urbană, umană, subversivă, disperat-ironică a povestirilor luate în ansamblu“. Evocând momentul într-un amplu articol retrospectiv (Repede privire în urmă peste patru decenii), Săsărman îşi bandajează cu discreţie rana lăsată de o asemenea interpretare partizană, explicându-ne că lipsa sa de reacţie avea drept motiv tocmai menajarea cavalerească a unei preţuite doamne de către „bărbatul european de la mijlocul secolului 20“, suspectat pe nedrept de viziuni antifeministe de către o „icoană“ a feminismului angajat. Reticenţa excesivă nu i se pare, totuşi, moralmente soluţia optimă şi definitivă, aşa că Săsărman ţine totuşi să-şi exprime şi punctul de vedere personal.

„A de la Amazonia“ reia, şi încă la superlativ, speculaţia autorului privitoare la o eventuală impunere a mitului amazoanelor pe una dintre versiunile lumii viitoare. Nu este nici pe departe o replică vinovată, corectivă la mai vechea Virginia, ceea ce mă face să cred că, dacă ar mai trăi şi ar ajunge s-o cunoască, Ursula K. Le Guin ar fi din nou cât se poate de întristată, dacă nu chiar nefericită de-a dreptul. Iar asta din simplul motiv că prejudecăţile unei declarate corectitudini politice n-au cum să-şi depăşească fundamentalul statut de prejudecăţi. Ca să se impună la nivel planetar, Amazonia avea nevoie să fi putut pune la cale o „mistificare colosală“, căreia să-i fi căzut victimă întreaga zestre culturală a omenirii. Este ceea ce descoperă, siderat, călătorul prin timp, aici călător prin versiuni complet divergente ale unor situaţii ce răstoarnă o realitate istorică într-una din posibilele ei reflexii mitopoetice. Evident, triumful Amazoniei nu evită un absurd generalizat, lucru care iarăşi nu este pe gustul resurecţiei feministe, cu atât mai mult cu cât rezultatele lui ţin mai curând de realizările unui „minister orwellian al adevărului“ decât de fericitul popas al omenirii în ideologia unui singur sex.

Dacă „A de la Amazonia“ dă cu o respectuoasă fermitate răspuns la totuşi nedreptele învinuiri făcute lui Gheorghe Săsărman din perspectiva feminismului militant, Alfabetul distopiilor, în ansamblul său, răstoarnă şi elogioasa, dar limitatoarea convingere a lui Horia Aramă privitoare la pragul artistic pe care autorul, după Cuadratura cercului, n-ar mai fi fost în stare să-l depăşească. Îmi permit să afirm că, după patru decenii de răbdătoare şi totodată creatoare aşteptare, pragul acesta tocmai a fost trecut.