NICOLETA JITARU: JOSEPH CEL TIMID

Joseph se duse la întâlnire la ora stabilită, purtându-şi timid pălăria pe piept, frământând-o adesea cu degetele. Marginile acesteia i se mototoliseră de tot de atâta frământat şi Joseph n-ar mai fi îndrăznit s-o pună înapoi pe cap de frică să nu cumva să arate ca un caraghios încă de la prima lui întâlnire adevărată. Luna se pregătea să răsară, proaspătă şi rumenă ca o floare, când fiul doamnei Strass urmărea cu atenţie fiecare mişcare, închipuită sau nu, în decorul acela nocturn, cu umbre tremurătoare ce se iveau de peste tot, de printre ramurile copacilor sau dinapoia zidurilor, când vreo pasăre de pradă pândea atentă la tot ce mişuna pe pământ. Stelele ca nişte zbicere, fremătau în voie, petrecând slobode de prezenţa oricărui nor. Greierii cântau în aşteptare ca şi inima lui Joseph cel timid, când se imagina pe sine sărutând mâna frumoasei lui pe care o aştepta deja de cinci minute.

Deocamdată, el nu ştia cum arată fata, deşi mama lui îl asigurase că era la fel de încântătoare şi de drăguţă ca orice altă tânără de seama ei, dar presupunea tot ce era mai bun în această privinţă şi nu admitea sub nicio formă că fata ar putea vreo clipă să nu îi fie pe plac. Sigur că avea s-o placă din primul moment, asta era o certitudine aproape încheiată deja şi Joseph se duse şi mai departe cu imaginaţia, gândindu-se la cum avea să doarmă liniştit după aceea, la deşteptarea lui plină de bună-dispoziţie din fiecare dimineaţă, apoi la micul dejun cu şuncă şi ouă, biscuiţi cu lapte şi bineînţeles, favoritele lui, vafé calde unse cu unt. Şi, având în vedere că mâine urma să fie duminică, avea voie şi un strop de dulceaţă, cât să le orneze puţin.

Dar iat-o! Ah, iat-o că vine, ea trebuie să fie fiinţa aceea admirabilă care se apropie, însoţită probabil de către servitoarea ei. Vai, uite cum păşeşte de încet şi de nesigur, pesemne că e şi ea la fel de timidă ca şi el. Deşi nerăbdător din cale afară, Joseph nu reuşi totuşi să facă niciun pas în direcţia lor. Stătu locului, înfipt în pământ, semănând de-a dreptul cu o statuie. Îşi zise că cel mai bine era să le lase pe ele să-l iscodească. Dar văzu repede că fetele, în loc să se îndrepte spre locul stabilit, adică sub salcia pletoasă, se aşezară pe o bancă din apropiere, chiar cu spatele la el.

Joseph Strass rămase perplex, teribil de fâstâcit, zicându-şi apoi că cel mai bine ar fi să plece în întâmpinarea lor. Fiecare pas i se părea istovitor, ca şi cum ar fi preferat să se prăbuşească decât să dea ochii cu ele. Când ajunse în dreptul lor, stătu o clipă, privind înainte ca şi cum nu le-ar fi văzut, apoi mai făcu patru paşi, apoi încă patru, oprindu-se cu spatele la bancă. Fetele stăteau tăcute, deşi era imposibil să nu îl fi observat măcar una. Se agăţă şi mai strâns de marginile pălăriei, strivindu-le de tot. Îşi drese glasul încet şi tuşi uşor, boscorodind ceva de neînţeles. Şi acum ce fac? se gândi tânărul în timp ce începuse să-şi rotească pălăria între palme, pipăind-o bine cu buricele degetelor. Apoi îşi aminti deodată indicaţiile mamei sale: „Să te prezinţi frumos, Joseph, să nu stai aşa ca şi cum ai fi căzut din lună!“.

Încredinţat că găsise în sfârşit ieşirea din această încurcătură, se întoarse pe jumătate şi vorbi temător:

– Numele meu e Joseph!

Fetele rămaseră tăcute.

Poate că sunt mute! îşi zise el şi prinse mai mult curaj la gândul acesta. Se întoarse cu faţa către ele şi micşoră distanţa cu acei ultimi patru paşi pe care el îi stabilise iniţial, dorind să nu pară prea îndrăzneţ.

– Puteţi să îmi spuneţi Joseph! Vă aşteptam nerăbdător. Salcia e câţiva paşi mai încolo şi alta nu mai e în afara ei, întări el ca un fel de reproş sau ca pe un soi de cinstită înştiinţare.

– Dacă doriţi, pot să vă conduc… şi în timp ce spuse asta, scăpă pălăria din mâini ca şi cum ar fi uitat de existenţa ei.

– V-a căzut ceva!

Din păcate, Joseph nu îşi dădu seama care din ele vorbise din pricina întunericului.

Ptiu, drace! Ghinion curat, se gândi Joseph care era foarte superstiţios din fire. Scăpatul pălăriei din mână sigur nu îi va aduce nimic bun şi deşi ţinea foarte mult la pălăria aceea, se gândi să n-o ridice imediat, că poate relele nu se vor agăţa aşa repede, sau dimpotrivă, poate ar trebui s-o ia degrabă de jos, s-o scuture temeinic ca să le îndepărteze bine. În nehotărârea lui, decise anapoda şi fără să vrea îi dădu cu piciorul, ca şi cum nici nu i-ar fi aparţinut. Asta îl necăji foarte tare şi Joseph îşi încrucişă mâinile goale peste abdomen, apoi repede înapoi la spate, gândind că nu-i şade bine deloc în poziţia aceea, fără pălărie.

– Nu era nimic, era doar pălăria mea şi mai dădu odată din picior, de data asta în aer, vrând să-şi arate şi mai mult indiferenţa faţă de lucrul acela. Mai bine să nu ne mai gândim la asta, mai adăugă el, făcând alţi doi paşi înainte, trist din pricina pălăriei care zăcea acum pe pământ, părăsită de stăpân.

Aşa, Joseph putea să le vadă mai bine pe cele două fete. Erau tinere amândouă. Oare care era a lui? Nu-şi dădea seama, căci erau deopotrivă de drăguţe. Alt mister pe care nu se pricepea să-l dezlege! Iată cum ghinionul începea să se ţină ca scaiul de el şi ca să scape, făcu din nou doi paşi înapoi.

Fetele se ridicară ca la o comandă comună şi amândouă îşi neteziră rochiile cu aceleaşi gesturi. Apoi se luară de braţ şi porniră în direcţia din care veniseră. Chiar atunci, fără să vrea, una din ele călcă peste pălărie, strivind-o sub toată greutatea, ceea ce îl făcu pe Joseph să i se strângă inima, ca şi cum ar fi fost la rându-i călcată în picioare de copita unei fiare nenorocite.

–Vai, domnule! exclamă aceasta, dar amintindu-şi de nepăsarea lui, o azvârli imediat cu piciorul mai încolo şi începu să râdă isteric. Joseph ştiu deodată cum sună râsul fiarei ce îi călcase şi inima în picioare cu numai câteva clipe în urmă. Cealaltă se aplecă însă şi o ridică iute, scuturând-o temeinic, căznindu-se să-i redea o formă cât de cât prezentabilă. Atunci Joseph ştiu; ea e fata care îmi trebuie mie şi în nici într-un caz fiara asta sălbatică, nepăsătoare. Pe ea am s-o cercetez de acum mai bine.

– Dar să mergem, lăsaţi pălăria asta odată căci nu contează cu nimic pentru mine şi refuză s-o ia din mâinile binefăcătoarei sale de parcă l-ar fi ars.

– Dar e totuşi a dumitale, insistă fata şi i-o aşeză fără voie pe cap.

Joseph o luă numaidecât şi începu s-o răsucească iar între degete.

– Ah, blestemata asta! zise el cu voce tare şi se uită din nou la cea care îi dăduse cu piciorul.

Hotărât să afle în cele din urmă, care dintre ele îi fusese totuşi încredinţată, întrebă pe furiş:

– O cunoaşteţi desigur pe doamna Strass, apoi, după o scurtă pauză, mama mea…

Amândouă încuviinţară că da.

El se arătă dezamăgit.

– Aţi vorbit amândouă cu dumneaei?

Amândouă bineînţeles.

Ah, cum de făcuse imprudenţa de a nu-şi întreba mama cum se numea aleasa acesteia. Mâine însă va clarifica totul. Acum le va cere desigur să se prezinte.

Înainte să apuce să-şi rostească întrebarea, Joseph fu apucat de un strănut subit, ceea ce le făcu pe cele două fete să chicotească, iar el se simţi teribil de vinovat şi de stânjenit, aşa că spuse cu totul altceva decât intenţionase:

– Să facem o plimbare pe lângă lac, acolo sunt şi felinare, o să le vedem cum strălucesc în apă, încercă el să repare grozăvia de moment.

Fetele încuviinţară şi o luară la goană, lăsându-l pe acesta să alerge după ele, speriat ca un boboc de raţă ce nu vrea să piardă urma stolului. Nu îşi dădea seama de ce făcuse asta, nu suferea lacul acela, dar ştia că multe fete se dădeau în vânt după astfel de plimbări sub clar de lună şi chiar dacă nu avea habar pe care dintre ele trebuia s-o impresioneze, se lansă în această nouă aventură cu speranţa omului care ştie ce vrea, dar nu ştie cu cine sau dacă persoana dorită există cu adevărat.

– Vă rog, nu vă apropiaţi, poate fi periculos şi vă mărturisesc sincer că eu nu ştiu să înot.

De spaima gândului şi-a grozăviei ce tocmai i se năzărise prin minte, îşi propti pălăria pe creştetul capului, uitând de superstiţie şi de ghinion.

– Nici măcar nu ştiu cum vă numiţi, îşi dezvălui el deodată frământarea, bucurându-se pe loc la auzul propriei afirmaţii.

Dar fetele îşi lepădaseră deja pantofii şi îşi sumeseră pantalonaşii ca să nu se ude şi acum încercau apa, înaintând tot mai mult. Joseph încremeni.

– Ce-i cu voi? La ora asta? N-aţi găsit un moment mai bun? Haideţi, vă rog, ieşiţi de acolo – şi îşi scoase disperat pălăria de pe cap, aproape căzând în genunchi, măcinat de cele mai urâte presimţiri.

– Vino! se auzi strigat. Nu se întâmplă nimic, hai vino!

Joseph n-ar fi intrat în apa aceea neagră nici măcar cu un deget, darămite mai mult şi se întrebă dacă nu cumva era momentul să plece, căci cine ştie ce idei năstruşnice le mai venea în minte, idei care întreceau cu mult imaginaţia lui.

– Vă poruncesc să ieşiţi imediat! spuse din nou, din ce în ce mai tulburat, ca şi cum el, Joseph, ar fi fost în stare să poruncească vreodată cuiva, o cât de neînsemnată poruncă, de oricare natură ar fi fost aceasta.

Fetele reveniră la mal şi odată cu ele şi inima lui la loc, răsuflând uşurat că le vedea în sfârşit cu picioarele pe pământ.

– Nu sunteţi întregi! izbucni deodată acesta. Aţi merita să fiţi înecate pe loc, chiar aici – şi aruncă cu pălăria de pământ, care se rostogoli până când atinse suprafaţa lină a apei. De acolo pluti pe o distanţă de câţiva paşi, aproximativ patru, apoi încă patru, iar la urmă se scufundă încet pe măsură ce lua apă, până când dispăru de tot.

– Trebuie s-o salvăm, spuse cea care îi dăduse cu piciorul.

– Nu se poate, sunt blestemat! Apoi o văzu cum îşi leapădă rochia, rămânând numai într-un furou subţirel, care în lumina aceea diafană făcea să i se ghicească destul de bine formele pe dedesubt. Joseph rămase locului fascinat, apoi nu mai văzu nimic decât că se scufundă ca o marmotă, înotând cu capul la fund, iar după câteva secunde ridicându-l iar la suprafaţă. Tot aşa până când nu-l mai ridică deloc, trupul fiindu-i până la urmă înghiţit definitiv de ape.

Joseph ar fi urlat, dar ceva îi strângea gâtul atât de tare încât nu putea nici să respire. Simţea că el este cel înecat şi că în curând avea să cedeze. Se prăbuşi la pământ, gândea el, chiar în momentul în care fata din adânc încetase să mai existe.

Când îşi reveni în simţiri, îşi dădu seama că dispăruse şi cealaltă. Dintr-o privire îi văzu rochia aruncată pe mal. Misterul va rămâne pe veci nedezlegat, îşi zise tânărul cel timid, întrebându-se dacă cea din urmă fată dorise să-şi salveze prietena sau se aruncase tot ca o netrebnică, încercând să-i salveze lui, pălăria.

– Or fi drăguţe fetele, dar tare mai sunt prostuţe de felul lor, concluzionă Joseph, de parcă abia s-ar fi dezmeticit dintr-un vis tare urât.

Urcând înapoi pe drumul ce ducea spre salcie, Joseph zări o siluetă sprijinită de trunchiul gros. O recunoscu destul de uşor pe Carla, una din fetele care o însoţeau adesea pe mama lui în atelierul de croitorie. O privi uimit, căci sperase tot timpul să fie ea aceea. Făcu o mică plecăciune dinaintea lui, zicând:

– Herr Joseph, credeam că aţi păţit ceva. Doamna Strass m-a asigurat că nu o să lipsiţi. E o noapte aşa de plăcută, iar salcia asta sub care ne adăpostim, arată întocmai ca o pălărie, nu credeţi?

Joseph deschise ochii. Se trezi şi se uită în jur înspăimântat. Visase că părăsise malul lacului, dar fusese numai un vis, el încă se afla acolo. Rochiile celor două fete zăceau pe pământ ca două coroane de flori rupte şi de nicăieri nicio altă suflare nu pătrundea. Poate că şi acesta era doar un vis, aşa că se duse acasă şi se căzni să adoarmă, dar în zadar, somnul îi devenise duşman şi îl chinui până când trebui să se ridice din pat. Micul dejun îl aştepta. Vafele erau unse cu dulceaţă. Simţea că se sufocă dacă înghite ceva.

În dimineaţa aceea, pe malul lacului, alături de cele două veşminte ale fetelor, se zărea o pălărie întoarsă cu susul în jos, iar în interiorul acesteia o etichetă pe care stătea scris cu litere înclinate, numele atelierului de croitorie „Strass“. Un puşti care trecea pe acolo o lovi cu piciorul ca pe o minge până când aceasta căzu aproape de firul apei, dar se rostogoli la loc după prima pală de vânt.

În cele din urmă, Joseph adormi cu capul pe masă alături de farfuria cu vafe. Ultimul lui gând înainte să fie furat de somn fu aceasta:

„Şi cât de mult ţinusem la pălăria aceea!“