Ana Ionesei (n. 1983) a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie (specializarea Filosofie) a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi un masterat al Facultăţii de Litere din cadrul aceleiaşi universităţi.
A publicat critică dramatică şi critică literară, eseistică şi traduceri în varii reviste de prestigiu (inclusiv în revistele Uniunii Scriitorilor din România, Apostrof şi Steaua, şi în reviste apărute sub egida Uniunii Scriitorilor din România, precum Mozaicul), dar şi volumele de poezie Maldororiana (2013; dublu premiat) şi Haz de hazard (2017).
Teatrul anatomic. Patru cronici anacronice (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2018) aparţine stilului funcţional beletristic, curentului literar postmodernist, categoriei estetice a exoticului (prin raportarea permanentă la tot ceea ce este străin, îndepărtat, neobişnuit – în plan geografic, temporal, spiritual ori psihologic –, dar şi prin alte aspecte de amănunt, postmodernismul Anei Ionesei capătă valenţe parnasiene), genului literar liric; specia literară variază de la poem la poem (câteva exemple în acest sens vom insera în rândurile de mai jos).
Cartea se deschide cu un epigraf: autoarea îl citează pe scriitorul italian Guido Ceronetti, cu a sa Tăcerea trupului. Tehnica epigrafului va reprezenta, de altfel, o constantă pe parcursul operei, fiind (re)utilizată pentru Prolog: Şansa (aici, este ales un citat din Jorge Luis Borges, Noaptea ciclică, pentru a introduce o meditaţie asupra întâlnirilor predestinate), pentru fiecare dintre secţiunile ulterioare ale tomului („cronicile anacronice“), cât şi pentru unele poeme.
Cronica I: Soarele Negru (epigraf: Emil Cioran, Caiete III) este, în primul rând, un omagiu liric adus artelor şi artiştilor de diverse facturi. Referinţele culturale abundă, autoarea închinând versuri eroului tragic shakespearian Lear ori compozitorului austriac Franz Schubert, ieşind însă în evidenţă, în mod repetat (devenind, astfel, un laitmotiv, ilustrat şi pe coperta sugestivă a cărţii), umbra romantică a Morţii la Veneţia (Der Tod in Venedig, cunoscuta operă literară a lui Thomas Mann, ecranizată de Luchino Visconti). O notă aparte, de-a dreptul serafică (am putea să o numim şi „antibacoviană“), face strofa finală din Cântec de toamnă: „Cutreier parcul şi un nume drag şoptesc,/Pe lacul tulbure trec umbre de-altădată,/Cu-acorduri dintr-o casă fermecată,/Şi aripile mele în surâs iar înfloresc“.
În Cronica a II-a: Diletti (epigraf: din nou G. Ceronetti, Tăcerea trupului), Ana Ionesei preferă o abordare mult mai sentimentală (inclusiv în modul în care alege să continue poeziile Veneţiene – fără a mai invoca direct personajele lui Th. Mann). Secţiunea se încheie cu o serie de şase Sonete (constituind o adevărată „ars poetica“), în care pana de scris şi cerneala se dovedesc pentru slujitorii muzelor, în ciuda aparentei desconsiderări („Smulge-mi din mână prăpădita pană“), la fel de indispensabile în viaţă şi de atotprezente în gând ca şi fiinţa iubită („Voi bea spre a-mi aduce aminte,/Defel a nu-ţi mai face jurăminte,/Nici dacă se-ntâmplă, din greşeală,/În loc de vin rozé, să beau cerneală“).
Nel cor più non mi sento: file din jurnalul lui Don Juan (epigraf: Peter Handke, Don Juan povestit de el însuşi) joacă rolul de interludiu, redând în versuri câteva dintre aventurile amoroase „mărturisite“ de legendarul, libertinul gentilom spaniol (figură importantă în artă, care a inspirat creaţiile unor Molière, Carlo Goldoni, Wolfgang Amadeus Mozart, Lord Byron, Richard Strauss ş.a. şi care, după cum se vede, continuă să fascineze/inspire artiştii şi astăzi). Această secţiune poate fi considerată o baladă erotică (lipsită, din fericire, de limbajul licenţios atât de des întâlnit în literatura postmodernă) şi, totodată, o excepţie (relativă) de la caracterul liric al operei în ansamblu, prin construirea cadrului epic în care (anti)eroul lasă frâu liber pasiunilor sale.
Cronica a III-a: Camere din hanul Feodor Mihailovici (epigraf: Heinrich von Kleist, Despre teatrul de marionete) readuce cititorul în sfera omagiului literar, purtându-l, de data aceasta (ghicim încă din titlu), prin întreaga operă a lui Feodor Mihailovici Dostoievski. Personaje din Demonii, Fraţii Karamazov ori Idiotul sunt „împinse“ să îşi exprime trăirile şi concepţiile despre viaţă şi lume, rezultatul fiind un tot unitar, o adaptare lirică a viziunii filosofice (existenţialiste, ocazional nihiliste) a lui Dostoievski. O imagine reprezentativă în acest sens este aceea a lui Stavroghin privind în gol, cu „ochii plini de cioburi“. Iese în evidenţă, în această secţiune, şi Rugăciunea lui Kirillov, apologetul sinuciderii: „Te îngrop,/Gând orb din tâmpla pustie./Te aştept,/Noapte uriaşă ce adormi în braţele mele./(…)/Te închipui,/Popas al nemărginirii ce însetezi de ultimul meu strop de sânge./(…)/Te întâmpin,/Ospăţ ceresc ce blând mă chemi./Mă scufund în tine,/Tăcere a firii ce-mi dai uitării spaima“.
Cronica a IV-a: Rugăciuni (epigraf: Ernst Jünger, Jurnale pariziene) conţine cinci „rugăciuni“ (propriu-zise, caracterizate prin optimism şi încredere în divinitate – substanţial diferite, aşadar, din toate punctele de vedere, de Rugăciunea lui Kirillov, menţionată mai sus) care pot fi încadrate în specia literară a psalmilor (e.g.: „Doamne, de-ţi voi cere ce nu pot duce,/Şi dacă mă voi rătăci la vreo răscruce,/Ochii îndreaptă-mi-i spre lumină“ – Rugăciunea luminii I).
Anexa: The English Poems conţine o selecţie de poeme în limba engleză; unele dintre poeme sunt alese din „cronici“ – fireşte, umbra lui Tadzio la Veneţia nu putea să lipsească –, altele, însă, nu au, în acest tom cel puţin, un corespondent în limba română. Cel mai interesant dintre acestea este, poate, aristocraticul (The Aporetical Chronicle): „Our Queen belongs to another time decorum,/Our King breeds a foreign rose species,/The blood of our Prince gets bluer,/The cards of our bastard Princess are dreaming of The Royal Suite dancing“, cu precizarea că şi prima strofă din Venetian Window reuşeşte să atragă cititorul într-o stare de reverie decadento-romantică la fel de bine pusă în scenă: „We shall meet at the half of the wire road,/When one will have taken off the mask,/And the other will have forgotten that he`s wearing it“ (imposibil de evitat, aici, gândul la faimoasa Traumnovelle semnată de scriitorul austriac Arthur Schnitzler şi adaptată pentru marile ecrane, de către Stanley Kubrick, sub titlul Eyes Wide Shut – Cu ochii larg închişi).
Cartea se încheie cu o plăcută surpriză: trei traduceri din Charles Baudelaire, realizate cu succes (dacă trecem cu vederea lipsa unei rime în prima strofă a ultimului poem, care ar trebui revizuit în acest sens: „Smerit, îţi cer azi mila, iubirea mea rănită./Cu inima căzută în hăuri fără fund,/La orizontul negru e-un univers profund/Pe unde noaptea-noată blesteme şi angoasă“) de Gheorghe Ionesei: Mormânt, Frumuseţea şi De profundis clamavi.
Privită în ansamblu, opera are, după cum s-a văzut, o natură eteroclită (formal, însă şi tematic), putând fi totuşi identificate trei direcţii principale în discursul poetic al autoarei: elogiul culturii („cronicile“ I şi III), „faptele iubirii“ („cronica“ II şi „jurnalul lui Don Juan“) şi, respectiv, relaţia personală cu divinitatea („cronica“ IV).
Concluzionând, Teatrul anatomic. Patru cronici anacronice este cea mai recentă carte a unei poete al cărei talent a fost recunoscut pe plan naţional încă de la debutul editorial (nominalizat pentru un premiu al Uniunii Scriitorilor din România) şi care se află astăzi în plină ascensiune, adresându-se deopotrivă intelectului şi sentimentelor cititorilor, pesimistului ca şi optimistului.
Lectură obligatorie pentru admiratorii lui Th. Mann şi F.M. Dostoievski şi lectură recomandată atât pentru postmodernişti, cât şi pentru nostalgicii romantici şi parnasieni, opera Anei Ionesei reuşeşte, astfel, să se adreseze unui public destul de larg, satisfăcând gusturi diverse.