MIRCEA MOŢ: PESTE ZONA INTERZISĂ

242

O antologie din creaţia unui important poet, cu atât mai mult în cazul Ilenei Mălăncioiu, rămâne un gest nu doar deosebit de dificil, cât, mai ales, unul responsabil, câtă vreme pune la încercare gustul şi simţul critic al celui ce selectează poemele. Pe de altă parte, o selecţie antologică devine un risc şi pentru poetul respectiv, putând să fixeze în conştiinţa cititorului, ca „adevărată“, o anumită ipostază a autorului, rezultată dintr-o perspectivă subiectivă de cele mai multe ori.

Până în prezent au fost realizate câteva bune antologii din creaţia poetică a Ilenei Mălăncioiu, şi când spun aceasta mă gândesc la textele din colecţia Cele mai frumoase poezii (Editura Albatros, 1980), Poezii (Editura Vitruviu, 1996), Linia vieţii (Polirom, 1999), cu o prefaţă de Nicolae Manolescu, ori Urcarea muntelui (Corint, 2007), prefaţată de Eugen Negrici, fără a uita cele O sută şi una de poezii, de la Editura Academiei Române (2015).

Recenta antologie, Peste zona interzisă (Chişinău, Editura Cartier, 2020) este rezultatul perspectivei de lectură a Simonei Sora, care marchează prin atentul şi pertinentul său demers critic reperele fascinantei experienţe lirice a unei poete al cărei lirism reţine atenţia prin două dimensiuni definitorii, „două armături“, respectiv „cea oţelită şi cea plumbuită, cea de pământ şi cea vizionară“, care au rezistat, suprapunându-se chiar, până în prezent.

În prefaţa Oţel şi plumb, Simona Sora realizează, după propria-i mărturisire, „un soi de breviar de lectură, mobil şi personal, evanescent şi fulgurant, acel „«cifru poetic»“ ce trădează în ultimă instanţă un anumit tipar şi chiar secretul actului de creaţie. Autoarea antologiei propune un demers analitic „pornind de la versuri inconturnabile“, pe baza unei lecturi care „ar putea trimite la «armătura de plumb » a poeziei“, cu intenţia de a descoperi „o aventură a sinelui, o rară formă de « individuaţie poetică »“, adevăratul proiect spiritual al Ilenei Mălăncioiu.

Simona Sora selectează versuri semnificative din volumele poetei, în ordinea apariţiei lor, versuri pe care le citeşte cu siguranţa criticului şi cu fineţea şi libertatea unui eseist pentru care lectura devine o adevărată aventură, nu lipsită de riscuri, în imaginarul poetei. Este, în fond, o lectură care configurează traseul spiritual al autoarei, fiind orientată spre un nucleu, un centru mai degrabă, şi un autentic „punct de plecare“ al actului creator. Sunt, în ultimă instanţă, zece „microlecturi“ (îmi îngădui să le consider astfel), care contează ca nişte componente ale unei perspective sintetice asupra imaginarului Ilenei Mălăncioiu.

Autoarea antologiei se desparte în mod delicat, fără nicio intenţie polemică, de lecturi anterioare. În versurile selectate din volumul de debut, Pasărea tăiată, („Şi să nu se zbată trupul singur/ Stau să treacă moartea-n el prin mine“), Simona Sora, pe bună dreptate de altfel, nu vede semne ale bucolicului (precum Ştefan Aug. Doinaş). Dimpotrivă, eseista întrezăreşte specificul poeziei „într-o lume esenţială, o lume a pământului negru, însă, în acelaşi timp, o lume a desăvârşirii individului, o lume a soarelui spiritual (capul) care, ca să dăinuie, trebuie să poată ţine legătura cu viaţa (trupul)“. Din lectura „caldă“ şi în acelaşi timp profundă, comunicând cu textul poetic şi venind în întîmpinarea lui, printr-o legitimă complicitate chiar cu acesta, Simona Sora configurează un univers poetic unitar, câtă vreme fiecare poem, din „etape“ diferite ale creaţiei, trimite spre întreg: „S-ar putea spune că acest vers, această viziune premonitorie a sacrificiului şi a vinii (…) va marca fiecare poem vizionar din cele nouă volume care vor urma“.

Demersul analitic este orientat spre profunzimea poeziei, acolo unde poate fi descoperită autenticitatea poetei. Comentând textul din Inima reginei („Natanael, cred că umblă şobolani prin cetate“), Simona Sora consideră, şi nu pot să nu-i dau dreptate, că „eminescianismul declarat al acestui volum a ascuns o nevoie de a urma, ca orice poet, adevărul propriu“ (s.n.), după ce, în lectura anterioară, a versului din Către Ieronim, se evidenţiase autenticitatea unei poete pentru care eminescianismul rămâne cu siguranţă „distilat“, cu tot ce presupune aceasta. În acelaşi sens al descoperirii unei „mitologii“ poetice, se derulează toate lecturile Simonei Sora, care intuieşte că „ritualurile păgâne, păpuşile-fetişuri de piatră descoperite în pământ(…), răpirile, îmbăierile între lumi sunt toate ritualuri de exorcizare a vinii dar şi a darului“. De aici, alternativa poetică, „între poezia imaginii şi cea a viziunii“, definind o poetă pe „drumul (…) desăvârşirii de sine“, a cărei creaţie „nu are mai niciodată clare etape cronologice“.

Antologia de la Editura Cartier a împrumutat deloc întâmplător titlul unui semnificativ volum. Peste zona interzisă conţine reperele orientării poeziei nu atât spre lumea „de dincolo“, a morţii, deşi această lume este prezentă în imaginarul poetic (Alexandru Cistelecan a vorbit pe bună dreptate de un „bocet metafizic“ la Ileana Mălăncioiu), cât spre universul care contează dincolo de fenomenalul în care niciodată de altfel poeta nu se fixează definitiv şi pe care niciodată nu-l celebrează printr-o obedientă „reflectare“, ci îl scrutează lucid pentru a întrezări, dincolo de transparenţa lui, ceea ce este esenţial. Ideea este susţinută de întreaga poezie a Ilenei Mălăncioiu.

Fenomenologia poetică a Ilenei Mălăncioiu se motivează din perspectiva unui crin-ochi, o metaforă emblematică a creaţiei sale, ce trimite la o altă perspectivă asupra realului. Este un ochi în întregime pur, semnificativ „gol“, care, ars de vitriol, descompune opacul, fiindcă nu mai este deloc sensibil la acesta. Nu mai este acel ochi care, la Simone Weil, macula creaţia, înstrăinând-o de puritatea ce i-a fost destinată în momentul începutului. Este, în ultimă instanţă, un ochi iscoditor, aflat în cu totul altă relaţie cu spiritul: „Ochiul însuşi e un crin cu mijlocul gol/ Vederea se face prin floarea lui albă/ Prin care a curs vitriol.“ (Ochiul însuşi e un crin). Realitatea prezentului, a noului, este „mântuită“ din această perspectivă. Semnificativă pentru poetica Ilenei Mălăncioiu este chiar poezia Peste zona interzisă, în care nu se poate bănui o viziune simplistă a lumii de dincolo, ci pregătirea individului pentru marea experienţă, pe parcursul unui traseu existenţial aflat sub autoritatea scrisului cu semne ale morţii şi ale destinului. Este, în ultimă instanţă, o „consumare“ a existenţei şi o istovire necesară a tot ceea ce este organic, presupunând spintecarea trupescului pentru revelaţia esenţială. Metafora trădează sensuri de profunzime pe fondul unui discret fior religios: „Doamne, iar îmi este frică/ un cal alb cu pielea scrisă/ cu vechi cântece de moarte/ a scăpat din frâul său/ şi începe să mă poarte/ peste zona interzisă.// Şaua roasă de lemn dulce/ lunecă încet sub mine/ şi nu ştiu cât mă mai ţine,/ am rămas pe grabănul/ ascuţit de mâna Ta/ nu mai mult decât ajunge/ să mă poată spinteca“. Înălţarea insinuată în poemul menţionat capătă semnificaţiile despărţirii semnificative a fiinţei de o lume supusă evanescenţei, pentru a se redimensiona în cu totul alt plan: „Mă lipesc de el cu totul/ şi-ntind mâinile spre coama/ argintie şi spre botul/ lung înşurubat în sine/ ca o trâmbiţă de foc/ înălţată către tine“. Ideea este întărită de semnificaţiile simbolice ale aripii şi ale zborului: „Cresc vertebrele sub mine/ca vechi aripi lungi de os/care bat încet de dorul/dus al unei alte lumi/pregătindu-l să-şi ia zborul“. Ceea ce nu înseamnă că despărţirea de real nu presupune o sfâşietoare durere, chiar dacă este întoarcere disperată spre o altă ipostază, a începuturilor, concretizată convingător metaforic: „Calule cu botu-n sus,/calule cu pielea scrisă/cu vechi cântece de moarte,/nu mă mai târî prin pietre/ stai, e zona interzisă,/ cheamă-ţi mânzul să mă poarte“.