GABRIELA PANĂ DINDELEGAN: CERCETĂTORII STRĂINI DESPRE LIMBA ROMÂNĂ

În străinătate, româna se bucură de o consideraţie specială, de un interes ştiinţific cu totul aparte. E suficient să dau exemplul recent al Marii Britanii, unde, în centrele universitare Oxford şi Cambridge, se propun numeroase sesiuni ştiinţifice destinate limbii române; se ţin cursuri de limba română; se propun teze de doctorat şi teme de cercetare destinate studiului românei; se editează cărţi, de largi dimensiuni, destinate descrierii limbii române, elaborate de cercetători români (vezi The Grammar of Romanian, Oxford University Press, 2013, 650 p., The Syntax of Old Romanian, Oxford University Press, 2016, 690 p., The Oxford History of Romanian Morphology, Oxford University Press, 2021, 526 p.); se publică volume tematice destinate limbii române (vezi Diachronic Variation in Romanian, Cambridge Scholars Publishing, 2015); se redactează capitole consistente asupra limbii române şi a dialectelor ei sud-dunărene în marile sinteze ştiinţifice romanice ale momentului (vezi Martin Maiden, „Romanian, Istro-Romanian, Megleno-Romanian, and Aromanian“, în Ledgeway, Maiden (eds), The Oxford Guide to the Romance Languages. Oxford University Press, 2016) etc.

De unde vine acest interes special pentru studiul limbii române? Putem vorbi chiar de fascinaţia pe care româna o exercită asupra cercetătorilor străini, romanişti şi neromanişti. Există trăsături speciale ale românei care îi asigură, în rândul cercetătorilor, o poziţie privilegiată, iar, sub unele aspecte, o poziţie ştiinţific unică. Mari romanişti ai perioadei actuale, precum Adam Ledgeway (şeful romanisticii de la Cambridge) şi Martin Maiden (şeful romanisticii de la Oxford) vorbesc, primul, de „minunile limbii române“ (Ledgeway 2016), iar al doilea de româna – „un bulgăre de aur“, metaforă utilizată frecvent de lingvist pentru caracterizarea românei.

Dar nu sunt singurii lingvişti străini fascinaţi de română (sunt cei mai recenţi!). În cartea cercetătorilor Mioara Avram şi Marius Sala, Faceţi cunoştinţă cu limba română (Avram, Sala 2001), sunt adunate toate caracterizările speciale ale limbii române venite din partea cercetătorilor străini, dintre care epitete precum „miraculos“, „extraordinar“, „special“, „fascinant“, „inedit“ sunt curente.

Amintesc o caracterizare a românei aparţinând romanistului şi românistului Alf Lombard (1954): „Orice cercetare comparativă care nu ţine seama de latinitatea din est a românei […] te face să te gândeşti la o masă căreia meşterul s-ar fi mulţumit să-i pună trei picioare în loc de patru, lăsând al patrulea colţ al mesei fără sprijin, într-un echilibru puţin sigur“.

„Niciun cercetător serios al limbilor romanice (spune Adam Ledgeway, în Prefaţa la cartea De la latină la limbile romanice, Ledgeway 2017) nu-şi poate permite să ignore relevanţa datelor din dacoromână. Mi-am dat seama, spune romanistul, cât de semnificative pot fi datele româneşti, care nu numai că forţează lingvistul să reevalueze dimensiunea variaţiei tipologice din limbile romanice, dar au un rol central în formularea şi testarea teoriilor actuale despre structura limbilor, despre variaţie şi schimbările lingvistice“.

Aduc în discuţie şi caracterizarea profesorului Martin Maiden (2016): „Româna este o limbă romanică şi aparţine acestei familii. Sub acest sens, este familiară şi accesibilă. Şi totuşi, ea a dezvoltat caracteristici cu totul speciale, care ne pot conduce la presupuneri esenţiale despre teoria limbii, despre structura limbajului. Pentru lingvişti, atracţia constă tocmai în juxtapunerea specială dintre familiar (cunoscut, predictibil) şi special (inedit, impredictibil).

În afară de aceste trăsături de structură, există şi alte caracteristici ale românei care o fac cu totul „specială“, explicând şi o dinamică aparte a acestei limbi. Dintre ele mă voi referi la două, care, într-un anume fel, sunt legate între ele.

Româna este caracterizată prin ospitalitate (Mioara Avram 2001), ceea ce înseamnă capacitatea şi facilitatea limbii române de a prelua, integra şi adapta în sistemul şi în uzul limbii elemente neromâneşti. În ciuda caracteristicilor flexionare bogate ale românei, cu inventar numeros de forme şi mare varietate de mărci, cu mărci enclitice şi proclitice, cu flexiune sintetică şi analitică, vorbitorii nu par deloc „blocaţi“ în acceptarea împrumutului celui mai inedit ca structură fonetică şi ca trăsături flexionare, indiferent de tipul de utilizare: în limbajele de specialitate, dar şi în utilizarea cotidiană, formală şi informală. Dar, în acelaşi timp, nu este vorba de o ospitalitate fără limite, ci de o ospitalitate constrângătoare, caracterizare care atrage atenţia asupra forţei românei de a „autohtoniza“ împrumuturile, ataşându-le „haine morfologice“ vechi româneşti. Încă în Prefaţa la Gramatica din 1828, Ion Heliade Rădulescu spunea că: „Vorbele străine trebuie să se înfăţişeze în haine româneşti şi cu mască de rumân“. „Deschiderea“ faţă de neologism, caracterizând întreaga perioadă modernă a limbii, este o formă de manifestare a creativităţii lexicale a românei. Iar procedeele de „autohtonizare“ pe care româna le-a dezvoltat, constând în utilizarea anumitor elemente flexionare şi cu rolul special de „autohtonizare“, explică specificul românesc al acestei trăsături.

Româna, în toată perioada ei modernă, a acceptat împrumuturi de origine franceză, dar le-a integrat ataşându-le o desinenţă de plural specific românească „-uri“: airbusuri, alibiuri, ambienturi, acquis-uri, atuuri, buticuri, clou-uri, degradeuri, expozeuri, halouri, parti-pris-uri, racursiuri, rateuri, tabuuri, tête-à-tête-uri etc.

Româna a acceptat şi acceptă, în continuare, împrumuturi de origine engleză, dar şi acestea sunt constrânse să primească acelaşi tipar flexionar în „-uri“: bodyuri, bonusuri, boarduri, branduri, briefinguri, brunch-uri, by-passuri, carduri, copyrighturi, derbyuri, dressinguri, dumpinguri, e-mailuri, exit-polluri, fast-fooduri, garden-partyuri etc.

Româna a acceptat şi acceptă, în continuare, multe verbe neologice, pe care însă le integrează, ataşându-le terminaţii (sufixe şi desinenţe) autohtone, în special „-ează“: antamează, bricolează, kidnapează, smeciază, upgradează, clickează, downladează, forwardează etc.

A doua trăsătură specială a românei are în vedere gradul înalt de sinonimie, altfel spus, capacitatea românei de a accepta forme paralele, fiecare cu explicaţia ei istorică, forme regăsibile în diverse compartimente ale limbii (în lexic, în formarea cuvintelor, în gramatică). Prezenţa sinonimiei dă o mare bogăţie acestei limbi, asigurând vorbitorilor, pe de o parte, posibilitatea alegerii cu funcţie stilistică şi pragmatică dintre mai multe variante, iar, pe de altă parte, posibilitatea nuanţării lexicale a formelor sinonimice. Iată câteva exemple din domenii diferite:

• Româna a păstrat şi varianta neologică în „-ţiune“, şi varianta în „-ţie“, într-un raport de variaţie liberă (abstracţie/abstracţiune, dicţie/dicţiune, glaciaţie/glaciaţiune), dar şi într-un raport de concurenţă, impunându-se, în final, fie „-ţiune“, fie „-ţie“ (astăzi, s-au impus numai acţiune, infracţiune, joncţiune, menţiune, naţiune sau, dimpotrivă, s-au impus conotaţie, detenţie, evoluţie, lustraţie, situaţie etc.) „Creativitatea“ vorbitorului român constă şi în capacitatea de a păstra ambele variante, dar cu diferenţiere lexicală şi/sau de registru (vezi porţie – porţiune, secţie – secţiune, staţie – staţiune, profesie – profesiune etc.)

• Româna are şi viitor cu auxiliarul „a vrea“ (vrea + infinitiv), dar şi altul cu auxiliarul „a avea“ (a avea + conjunctiv) sau cu particula invariabilă „o“ (voi cânta – am să cânt – o să cânt), cu variaţii regionale, dar şi de valoare modală între forme.

• Româna are şi vocative în „e“ , şi vocative în „-ule“, şi forme de vocativ sincretice cu nominativul (Prietene! Prietenule! Prieten drag!) etc.

Şi se pot da nenumărate alte exemple de forme paralele sinonimice, ca să nu mai vorbim de sinonimia posibilă între cuvinte aparţinând straturilor etimologice diferite: stratul lexical moştenit, cel slav şi slavon, cel greco-turcesc, cel neologic francez sau englez, cu manifestări multiple ale acestor paralelisme: sinonimie totală vs parţială, cu diferenţieri stilistice, pragmatice şi lexicale între forme.

Examinând numai acest din urmă fenomen, natura „specială“ a românei este dată de modul de manifestare a fenomenelor lingvistice de contact (manifestate, de exemplu, prin prezenţa în mare măsură a sinonimiei). În română, fenomenele sinonimice apar într-o lumină mult mai complexă şi mai diversificată decât în alte limbi romanice.

Avem o limbă de o mare frumuseţe şi bogaţie, cu caracteristici cu totul aparte, relevate (după cum am văzut) de mulţi cercetători străini, dar şi de cărţile noastre de lingvistică. Nu este însă suficient să aclamăm trăsăturile speciale ale românei şi forţa ei de revigorare şi de creativitate. Eficienţa în utilizarea unei limbi pleacă de la cunoaşterea ei cât mai profundă, de la înţelegerea trăsăturilor ei sistematice şi de uz.

Principala pârghie de intervenţie priveşte adâncirea procesului educaţional în general şi a educaţiei lingvistice în special. În procesul educaţiei lingvistice, trebuie să crească rolul şcolii şi al facultăţilor de profil filologic, al căror obiectiv esenţial trebuie să-l constituie formarea unei atitudini normative la şcolari şi studenţi, atitudine menită să conştientizeze existenţa normelor literare şi să facă accesibilă înţelegerea funcţionării complexe a acestora. Trebuie să crească, de asemenea, rolul mass-media, al instituţiilor de cultură atât prin modelele impecabile de limbă pe care le impun, cât şi prin orientarea interesului faţă de cultivarea limbii, propunând emisiuni şi dezbateri publice asupra funcţionării limbii actuale.

Se impune deci să ne întoarcem atenţia cât mai des asupra farmecului şi a individualităţii românei, prin cercetări lingvistice serioase, prin promovarea interesului pentru studiul limbii române în şcoală şi prin operaţia constantă de „cultivare“ şi protejare a limbii.

Gabriela Pană Dindelegan este Profesor emerit la Universitatea din Bucureşti; Cercetător I la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“; m.c. al Academiei Române