Mircea Muthu

1. Da, ţin un jurnal de mai bine de patru decenii – Nisipul din clepsidră. La început, elev la Liceul centenar din Dumbrăveni, dar şi în epoca studenţiei a fost un jurnal de lectură, apoi a devenit unul existenţial, cum este şi acum şi care va fi donat unei instituţii de cultură printr-un act notarial semnat de ambele părţi. Dacă scrisoarea se naşte, obişnuit, dintr-o stare de urgenţă, autobiografia înseamnă, pe măsura redactării, o înaintare cu spatele şi asta deoarece are un caracter retrospectiv şi bilanţier. Astfel, scrisoarea dezvăluie, fragmentar şi chiar pasionant, un Sine discontinuu, cu evoluţie aproximabilă, în vreme ce autobiografia, de fapt o înaintare cu spatele, aspiră să circumscrie un Sine ca permanenţă în timp. Părerea mea este că Jurnalul intim scurtcircuitează, uneori pînă la tensiunea de arc voltaic, cele două ipostaze ale probabilei identităţi a Sinelui. E vorba aici de o identitate mai mult dorită şi, desigur, prezumată. Adevărul este că un Sine conştient de clipa manifestării sale şi, în acelaşi timp, de anterioritatea pe care încearcă să o configureze în realitate nu există. Doar căutarea necontenită, sub girul dublu, al lui moi-je şi moi-autre ce leagă speciile genului (auto)biografic poate edifica cel mult o ramă identitară pentru cititorii care mai suntem. Jurnalul intim rămîne şi ca un instrument de exorcizare a traumelor psiho-sociale şi, în aceeaşi măsură, un examen cu finalităţi terapeutice ori, la fel profund, ca investigaţie hermeneutică a propriei persoane pe ecranul social şi pe care le întîlnim, de pildă, la Pavese în Meseria de a trăi. Acum, la întrebarea „De ce ţin un Jurnal?“ răspund la fel de simplu: ca să (mă) înţeleg în ce lume trăiesc dar ştiind, sau mai degrabă simţind, că pot fi atît de izolat încît să percep, dureros adesea, spaţiul dintre trup şi costumul pe care îl port…

2. Fireşte, am încredere în autenticitatea afirmaţiei, reiterată de Pessoa, că „un spirit contemplativ, care n-a ieşit niciodată din satul lui, are la dispoziţie universul întreg“ (Cartea neliniştirii), acesta fiind prin urmare exonerat de plata unor poliţe ieftine, aşa cum le găsim în numeroase jurnale autohtone interbelice sau, mai trist, contemporane.

3. Confesiv fiind, adesea pînă la demontarea portativului personal cu numeroase certificări sociale (un exemplu este, la noi, Rebreanu) sau, mai ales, cu evenimente personale tragice, Jurnalul intim scoate în relief volens-nolens umbra întru totul omenească a celui care l-a scris şi asta pînă acolo încît, reiterată printre rînduri sau de-a lungul paginilor, aceasta poate atinge, asimptotic măcar, precum în Jurnalul lui Tolstoi, autopsihoterapia chiar fără voie a scriitorului rus în materie de credinţă religioasă.

4. Ar fi, după mine, două: Jurnalul omului-concept Titu Maiorescu şi Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia al lui N. Steinhardt.