Da, ţin şi tot ţin jurnal de peste o jumătate de veac, din 1966, cu o singură întrerupere semnificativă de vreun an şi jumătate, între 1989 şi 1991, când aproape toată naţia, hop şi eu, a fost absorbită şi învălmăşită în păgubosul turbion postdecembrist.
M-am pornit să-l scriu, jurnalul, stimulat de viaţa de dascăl navetist, care vede şi aude zi de zi noian de întâmplări, ziceri, gesturi, atitudini, revoltătoare sau înveselitoare, oricum însă, spectaculoase şi solicitante, care nu mă puteau lăsa indiferent. Cu soţia mea, şi ea dăscăliţă, ni le povesteam seara, dar simţeam nevoia să le şi salvez, fără un scop anume, doar aşa, de-amorul artei. Cred că se activa pe-atunci virusul scriitorului încă neafirmat. Azi aşa, mâine aşa, am devenit dependent, până la „adânci bătrâneţi“. Dependenţa se explică probabil prin marele folos pe care mi l-a adus şi mi-l aduce jurnalul, pe care îl simt ca pe un frate confesor. Dar cu asta răspund de fapt la întrebarea a treia: da, jurnalul este o specie paraliterară terapeutică şi are numeroase „funcţii“. Cred că cel mai bine l-a definit Jaques Le Rider în captivanta sa monografie, Jurnale vieneze. Constrâns de spaţiu, amintesc doar trei dintre proprietăţile jurnalului identificate de el şi pe care le pot confirma prin propria experienţă: „[…] un refugiu unde este gustată plăcerea intimităţii“ ; „[…] compensaţie în perioadele de sterilitate creatoare“; „Remediu împotriva vidului gândirii“. Acestea sunt şi motivele dependenţei. Conştiinţa că am oricând un refugiu cu virtuţi defulatorii, unde-mi pot recupera calmul, echilibrul şi tonusul moral.
Revenind acum la a doua întrebare, aş zice că încrederea în autenticitatea unui jurnal ţine de experienţa cititorului. Un scriitor şi „cititor profesionist“ dobândeşte un fel de fler, de intuiţie care îi permit să discearnă imediat autenticitatea de fals, impostură, autogonflare, cu atât mai prompt şi exact când cunoaşte şi celelalte scrieri ale respectivului autor sau când a avut prilejul să-l cunoască personal. Autenticitatea este cea care garantează importanţa şi valoarea jurnalului, iar autenticitatea înseamnă sinceritate în expresie spontană. Exemplul cel mai la îndemână acum îmi este Jurnal-ul lui Mircea Zaciu.
Cât despre ultima întrebare, îmi este imposibil să numesc un singur jurnal ca fiind „cel mai“. Asta deoarece un jurnal este un om. În fundalul textului unui jurnal se distinge întotdeauna, ca în filigran, statura unui om, a unui unicat. Iar oamenii sunt de o diversitate uimitoare şi încântătoare. După ce am scris o carte, Magia drumului, apărută recent, care e o suită de comentarii a câtorva jurnale de călătorie, în care am căutat să relevez diversitatea speciei Homo viator, m-am aventurat şi într-o a doua astfel de alcătuire, Mărturisitori. Prin lumea jurnalelor intime, aflată acum în pregătire tot la Limes. Mi-a făcut o mare plăcere să descopăr acelaşi interes acut suscitat de „diarişti“ (ce cuvânt imposibil, dar altul nu-i…) reprezentând o mare diversitate tipologică, de la Arabella Yarka sau Matei Călinescu, bunăoară, până la un Ernst Jünger. Nu doar autori români, deci, deoarece nu etnia, ci omul e interesant în primul rând. Aşadar, cum aş putea numi un „cel mai“? Dar există desigur nişte repere în domeniu. Pentru mine ele sunt Titu Maiorescu, Sebastian, Steinhardt şi I.D. Sârbu, la care se adaugă acum, prin cele şase volume ale sale, Mircea Zaciu. Cu sentimentul obscur de a-i fi nedreptăţit pe atâţia alţii…