Magda Cârneci: CONFRUNTAREA CU SACRALITATEA

1. Da, ţin un jurnal de multă vreme: întâi sporadic în anii ’80, apoi constant în anii ’90-2000, spre a deveni din nou sporadic de la mijlocul anilor 2010 încoace. Am început să scriu în el spontan, fără ambiţii literare sau culturale în minte, din nevoia de a mă mărturisi cumva şi în lipsa unei mari şi intime prietenii, sau a unui maestru personal. Jurnalul meu nu e unul „de creaţie“, un jurnal literar (deşi are şi notaţii de acest fel), ci e un jurnal al unor înţelegeri exaltante şi al stărilor stranii prin care am trecut adesea, e deci un jurnal „spiritual“. Ştiu că nu sună bine să spui aşa ceva în lumea de azi, dar nu pot să-l definesc altfel. L-am scris ca să fixez la cald şi să nu uit multiplele experienţe interioare prin care am trecut şi care cu timpul mi-ar fi devenit – şi mi-au devenit uneori – incredibile mie însămi. Dar e vorba în ele în primul rând de evoluţia mea lăuntrică, aşa cum a fost ea – tulburată de evenimentele istoriei recente, influenţată de lecturi variate şi contradictorii, trasă în direcţii opuse de trăitul în Franţa pentru o vreme, tentată de spiritualisme diverse. O evoluţie lăuntrică destul de simptomatică, cred acum, pentru intelectualul român al ultimelor decenii. Am deja mai multe volume de jurnal strânse. Din ele, am mai publicat fragmente pe ici, pe colo (inclusiv în Apostrof în 2005-2006). Iar din iulie 2020, public lunar în revista Convorbiri Literare un aşa-intitulat „Jurnal spiritual“ (pe sărite). Anul 1997 – un an aparte“, unde apare doar o parte din ceea ce am consemnat despre acel an extraordinar din viaţa mea, în care am experimentat „confruntarea cu sacralitatea“. Dar au fost şi alţi ani extraordinari, consemnaţi în alte jurnale, scrise întâi pe hârtie, apoi direct în computer.

2. Întrucât mărturisesc apăsat sinceritatea jurnalului meu, trebuie să o am în principiu şi faţă de jurnalele altora. Ştiu că un jurnal se poate scrie şi ca o vitrină a propriei creaţii literare, sau ca o punere în scenă, ca un adjuvant, al propriei personalităţi etc – dar în orice jurnal găseşti porţiuni de sinceritate din omul profund care se află în fiecare dintre noi. Jurnalul e un loc în care toţi ne permitem să fim (puţin sau mult) mai adevăraţi decât persoana socială sau culturală pe care o jucăm. Pepitele acelea de autenticitate sunt preţioase, şi pentru ele merită să parcurgi intimitatea scrisă a unui om. În plus, jurnalele sunt la fel de diverse pe cât de diverşi sunt oamenii, de aceea mă apropii întotdeauna cu curiozitate şi fascinaţie de un jurnal ştiind că am să descopăr acolo seminţe de simţire şi înţelegere pe care altfel un om nu le arată (aproape) niciodată.

3. Depinde de tipul de jurnal pe care îl ţii – mai extrovert sau mai introvert, mai factual sau mai psihologic, mai cultural sau mai autenticist. În ce mă priveşte, am ales a doua versiune, am notat în jurnal cu precădere situaţiile psiho-spirituale prin care am trecut, provocate sau nu de lecturile mele şi de trăirile legate de ele, aşa cum am spus mai înainte. În sensul acesta, se poate spune că pentru mine jurnalul a fost – şi este – o formă de autopsihoterapie, în măsura în care, notând stările prin care am trecut şi trec, le exteriorizez, deci le obiectivez într-o anumită măsură, ba chiar le reific în scris şi mă eliberez astfel de puterea lor profundă. Odată eliberată de magnetismul lor adesea insidios, pot funcţiona normal în lumea exterioară. E felul în care eu îmi îmblânzesc, îmi dresez inconştientul, dar îmi conjur şi îmi apropii şi supraconştientul (pe care, în general, îl uităm). Recunosc şi onorez existenţa amândurora în mine. Altfel, aş funcţiona numai în porţiunea îngustă a raţionalităţii aşa-zis obiective, pe cât de factice pe atât de anoste. De aceea, jurnalul meu e unul de „aventuri interioare“.

4. Nu pot să mă pun în postura de istoric literar, eu rămân o poetă. Sunt multe jurnale interesante în cultura română, dar pentru mine cel mai fascinant rămâne jurnalul lui Mircea Eliade. Mă simt afină cu psihologia lui îmbibată de cărturărism, cu obsesia sacrului ascuns în profan, mă regăsesc în problematica lui spirituală atât de românească şi de universală în acelaşi timp – în aşa măsură încât a fost o epocă în viaţa mea în care mi s-a părut pur şi simplu că am fost „scrisă“ de Eliade cu mult înainte de a mă naşte sau de a deveni conştientă. M-am recunoscut în multe fragmente din jurnalul lui şi mai ales în acesta: „Aceşti intelectuali idealişti reprezintă, într-o cultură profană ca a Occidentului sec. XIX – XX, misticismul secularizat. Nu sunt inautentici, nici «facili». Descind dintr-o tradiţie milenară. Dorinţa misticilor de a reintegra seninătatea, plenitudinea, lipsa de tensiune a Paradisului – a devenit azi dorinţa «idealiştilor» de a trăi într-o societate egalitară, beatifică şi fără tensiune“ (Jurnal, Humanitas, 1993, vol. I, p.471).