LIVIU ORNEA: LA VOIE HUMAINE

„C’était un temps déraisonnable,/ On avait mis les morts à table,/ On faisait des châteaux de sable,/ On prenait les loups pour des chiens“. Fredonez prost, te cred, doar mi-ai spus-o de-atîtea ori, ce pot să fac? N-am voce, ori poate n-am ureche – ceva sigur n-am eu –, dar n-are importanţă. Versurile, doar ele contează. Ca să vezi, mai mare ruşinea, aşa francofil convins cum mă ştii şi topit după muzica franţuzească, aia despre care tu zici că nici nu-i muzică, da, habar nu aveam despre melodia asta a lui Ferré. Vorba vine, melodie: cîntec, că melodie nu prea are. Nici n-am ascultat tot Ferré, recunosc, ştii că sînt mai ales cu Brel şi Brassens. Dădusem peste versuri – fără să ştiu că sînt şi cîntate – într-o povestire a lui Tabucchi pe care o citisem demult, ţin minte că mă şocaseră. I-auzi cum sună: „C’était un temps déraisonnable,/ On avait mis les morts à table“ – bun, e Aragon, a fost comunist, ştiu, nu dă bine, pe deasupra şi titlul cîntecului e imposibil, Est-ainsi que les hommes vivent?, dar asta nu mai e vina lui Aragon. Aşa bine, pentru că Ferré a luat o parte din poemul Bierstube Magie allemande şi i-a pus titlul ăsta. Nu l-ai citit? Aa, merită, să ştii. Hai, că tu citeşti în franceză, dacă vrei îţi împrumut eu volumul. Apropo, m-am amuzat odată să caut în fişierul de la B.C.U. titluri care conţin cuvintele „om“ şi „oameni“. E fabulos! Am şi notat, am o listă lungă, e undeva printre hîrtii, pe birou… găseşti de toate, uite cîteva mostre: „Omul cu mîrţoaga“, „Omul care-a văzut moartea“, „Oameni şi şobolani“, dar şi „Şoareci şi oameni“ – e psihanalizabil, nimeni nu scrie despre oameni şi urşi sau tigri –, „Omul dezrădăcinat“, „Oameni şi javre“ (exact, Gheran!), „Oameni şi jivine“ (asta-i Lucia Demetrius, aşa-i că nu ştiai?), „Omul descompus“… nu, nu, mai am, sînt şi mai poetice: „Omul invizibil“, „Oameni şi umbre“, „Oameni din Dublin“, „Oameni de lut“, „Omul fără însuşiri“, „Omul din subterană“, „Omul revoltat“, „Omul care aduce ploaia“, „Oameni cari au fost“, „Oameni de hîrtie“, „Oameni, ani, viaţă“, „Omul cu ochi suri“, „Omul, după 33 de ani, scapă“ – tot ce vrei, di tutti colori. Başca filmele. Bine, bine, mă opresc. Dar te-ai gîndit vreodată că n-au trecut decît vreo cincizeci de ani între „Omul – ce mîndru sună acest cuvînt!“ şi „Mai e acesta un om?“ Totuşi, zi şi tu, versurile sînt bune, proaspete încă, parcă-s de-acum. Cum care? Ale lui Aragon, nu despre ele vorbeam? Mi-i şi imaginez, he, he, pe mortălăii ăia la masă, schelete la costum şi cravată, ca într-un tablou al lui Delvaux, sau, mai rău, cărnuri descompuse cu figuri emaciate, mînuind elegant tacîmurile. Ei, sinistru, ţi-ai pierdut tu umorul. Păi, vezi tu ceva normal, rezonabil, cum zicea ăsta, în jurul nostru? Zău, fii cinstită, recunoaşte! Ferré însă o cîntă prost, din păcate, ţi se rupe inima – o dizează, o interpretează, dar n-o cîntă. E pe albumul „Les Chansons d’Aragon chantées par Léo Ferré“, din ’61, am găsit însă o interpretare mult mai bună a unei canadience, Renée Claude. N-o ştii? E mult mai bună, te rog să mă crezi, merită s-o cauţi, asta chiar are voce. Nu, dragă, fii liniştită, n-am de gînd să-ţi fac „iarăşi“ un expozeu despre muzica franceză – dar ai şi tu grijă, nu mă lăsa să mă lansez în Brassens, te rog, că nu mă mai pot opri –, oricum, nu de-asta te-am sunat. Ei, vorbesc mult, da, parcă n-ai ştii, ăsta-s eu, vorbesc, vorbesc. Chestia e că mi-e îngrozitor de frică. Nu ştiu cum am ajuns la Ferré care, te rog să mă crezi, de fapt, ştii foarte bine, nici nu-mi place grozav, mi se pare poseur, mai degrabă poet şi actor cabotin, dar nu cîntăreţ. Deşi, trebuie să recunosc, are cîteva melodii foarte bune, şi eu ştiu ce zic, la asta mă pricep, sînt cîteva foarte bune, „Avec le temps“ mai ales – lacrimogenă, melo, sirop, fie cum vrei tu, dar tot te furnică, şi finalul ăla, „avec le temps on n’aime plus“, cum îl spune tipul, acel „plus“ scuipat printre buze, plesnit, e formidabil, îi plăcea şi lui Leo, am vorbit mult despre el, îl găseşti pe YouTube, chiar în concert, cu pletele alea albe. Da, bine, mă adun, mă adun, îi las naibii pe ăştia cu muzica lor, cu toate că… De fapt, dracu’ ştie dacă e mai bine să mă adun sau să bat cîmpii-n lung şi-n lat, cu sau fără graţie, nici nu contează. Pentru că dacă mă adun, atunci mi se face frică. Mă rog, frică mi-e întruna, dar dacă mă adun, cum zici tu, atunci îmi aduc aminte cît de frică mi-e şi simt spaima asta aproape fizic, mă strînge gheară de gît, mă sufocă – frica, da, spaima, panica, groaza, oroarea, cum vrei tu să-i spui mai frumos. Aşa, cînd îmi las mintea, cîtă mai e şi ea, să hălăduie, să zburde prin bălării, o mai uit. Nici nu ştiu de ce anume îmi e mai frică, de cutremur sau de chestia ailaltă. Ştii, am citit că frica ar fi o „emoţie autoprotectoare“ – exact aşa! –, „cu rol esenţial în supravieţuire“. Vezi să nu! Poţi să-mi spui de ce anume mă tot autoprotejez eu? Sau poate aia despre care-am citit o fi frica bună iar eu, depresiv şi anxios cum mă ştii de-o viaţă, o am pe-aia rea. Să fie la ei acasă! Ultimul cutremur l-am prins în Italia, în 2017, era trei noaptea, s-a mişcat patul cu mine, s-a deplasat mult, nu aşa, s-a zgîlţîit camera, a fost şi o replică dură, dar în oraşul în care eram n-a căzut nimic, am avut baftă. Nu le-am scăpat nici pe cele de la noi, din ’77 încoace le-am prins pe toate, unul n-am ratat. Păi, se putea? Sînt nopţi întregi în care stau treaz, mă tot întorc de pe o parte pe alta – ştii că nu pot să dorm decît pe-o parte, şi niciodată nu-mi iese pe stînga; tot încerc, dar degeaba! Stînga nu mai e bună nici la dormit, că bine zici. O fi de la inimă, parcă poţi să ştii? Pe de-o parte (pe stînga, da), sufăr că nu pot să dorm, pe de altă parte mă bucur că mai întind de trezie şi nu risc să mă prindă dormind. Îmi zic: ce-ar fi să vină chiar atunci cutremurul şi eu să fiu în pijama sau, şi mai rău, dacă e vara, gol puşcă şi transpirat. Ce-aş face? Pentru că de venit, sigur vine el odată, aşa zic toţi ăştia care se pricep – măcar de-ar veni mai repede, să terminăm şi cu asta. Cum scap? Iar apoi mi-e ruşine că mă gîndesc întîi la mine şi abia după aceea la ceilalţi, dar ăsta-i adevărul, mă terorizează eventualitatea de a mă prinde cutremurul în pijama sau, culmea grotescului!, pe budă şi ştiu că dac-ar fi să fie, atunci n-aş fi în stare de nimic eroic, n-aş sări să-i scot pe alţii, nici nu mi-ar trece prin cap, aş crăpa meschin, încercînd să scap eu, eu, chircit, nici nu ştiu cum să spun, gîndăceşte – uite, îmi place cuvîntul, acum l-am inventat –, gîndăceşte, adică ruşinos de bicisnic. Pînă şi frica asta e ridicolă şi ruşinoasă, dacă-i spun cuiva, rîde de mine şi cu curu’. Ovrei fricos, exact cum se aşteaptă ei de la noi. În ’77, eram la opt, s-a clătinat blocul ăla de zece etaje, o singură scară, nici nu se prea făceau mai înalte pe-atunci, dar n-a căzut, am ieşit în faţa blocului cu tata, apoi m-am dus singur din Chibrit pînă în Balta Albă, să văd ce-i cu bunicii – ţi-am mai povestit, oi fi uitat –, am mers pe jos, am mai prins cîte-o maşină 34 – aia care ajungea pînă la poşta Vitan, au scos-o de mult –, am înlemnit la grozăvia de la Casata, nici nu cred că mai văzusem vreun bloc dărîmat pînă atunci, am şi urcat în el după cîteva zile, mă rog, în ce mai rămăsese din el, ca să-l ajut pe profu’ de fizică să strîngă ce mai era de strîns – cum nu mă crezi?, aşa a fost, cum să uit aşa ceva? Bunicii dormeau tun, habar n-au avut de nimic, dar eu n-am mai vrut să dorm acasă, ne-am mutat la nişte prieteni de-alor mei, undeva lîngă Operetă. Mi-a trecut după vreo trei zile. Mă rog, un fel de-a spune. Mă ţin, sigur că mă ţin, nu urlu pe stradă, nu te teme. Dar parcă-i din ce în ce mai rău, şi cu tot ce se scrie. Chestia cealaltă? Ei, care, doar am mai vorbit de-atîtea ori. Ştii, am citit în tinereţe un roman al lui Bashevis Singer, în engleză îi zicea „Dangling man“, nu ştiu cum s-ar traduce mai bine, un fel de „Tipul care nu se poate hotărî“, dar înţelegi tu ce vrea, e despre un tip care trăieşte la New York şi e gazetar la un ziar de limbă idiş, intelectual cu probleme, contorsionat, sigur, cum altfel?, şi toată viaţa lui se învîrte numai în mediul evreiesc, de parc-ar fi mutat ghetoul din Varşovia la New York şi altceva n-ar mai exista în oraşul ăla decît ovreii noştri. Într-un fel, cam asta şi făcuse, pentru că, în război, tînăr de tot, trăise ascuns undeva la ţară, în casa slujnicei familiei lui; asta, femeie analfabetă, tînără şi ea, de vîrsta lui, avusese grijă de el toţi anii ăia. Ei, şi după ce se termină războiul, el se însoară cu ea – se simte dator şi chiar e, nu? – şi-o ia cu el în America şi ea, în felul ei supus, tăcut, îl iubeşte, n-am alt cuvînt, şi chiar învaţă ce trebuie să facă o soţie evreică, cum se pune masa vineri seara, cum să-şi acopere capul, ce se spune, şi alte alea. Dar n-au despre ce vorbi, sau aşa crede, aşa simte el, lumile lor par complet diferite, poate chiar sînt. Ei, şi el are vreo două amante – evreice, sigur, tot scăpate din război, tot din Europa, una parcă trecută şi prin lagăr, am mai uitat, l-am citit demult, fiecare cu paranoia, cu coşmarurile şi cu obsesiile ei, vai de mama lor!, iar el pendulează, se împarte între femeile astea nenorocite, cu suflete şi corpuri chinuite, violate – îţi dai seama ce pot simţi oamenii ăştia cînd fac dragoste: tortură, nu bucurie. Nu, n-ar merge Woody Allen, cred că nici ca regizor n-ar merge, ăsta are alt tip de umor, aş pune pariu că n-a făcut nimic după Singer, bănuiesc că nici nu-i place. Cartea asta e populată de morţi vii, exact aşa, morţii la masă, ăştia sînt. Ei, şi el mereu se gîndeşte că, pînă la urmă, dacă vin iar nemţii sau alţii, cine-or veni, pentru că, vezi tu?, undeva, foarte adînc, în sinea lui, el se teme sau, de fapt, cum să zic?, ştie, e sigur, simte că nu s-a terminat, pentru că asta nu se termină niciodată, sper că eşti convinsă, o să mai fie, nu ştie el cum şi nici eu nu ştiu, de unde să ştiu?, parc-aş vrea să ştiu!, dar sigur o să mai fie, şi-atunci îşi imaginează că nevastă-sa, poloneza aia limitată şi credincioasă, ar putea zidi intrarea într-una dintre camerele apartamentului lor newyorkez şi ar putea masca o trecere secretă prin care l-ar hrăni şi îngriji aşa cum mai făcuse şi în Polonia, în război, şi poate c-ar scăpa din nou. Asta e tot, la sfîrşit – cam tezist, dar poate nu-i rău nici tezismul uneori – rămîne cu poloneza, aşa cum se cade, aşa cum e moral, nu? Mă rog, atît de moral cît mai poate fi cineva după ce-a trecut prin război, şi refugiu, şi lagăre. Doar i-ai citit pe Levi, pe Borowski şi pe toţi ceilalţi. Poate că am citit prea mult, cum zici tu, şi de-aia mi-e acum frică, ai şi tu dreptate. Păi, ce să fie raţional la frică? Sau, dimpotrivă, poate că e singura reacţie raţională. Dar se transmite, se ia, ştii? Ce zici? Sigur că sînt nebun, abia acum afli? Bineînţeles, tocmai asta e nebunia, că nu am de ce şi tot… Dar nebunia şi mai mare e că eu sînt terorizat de ceva ce n-am trăit decît din poveşti. Ce să fac? „Sînt suflet în sufletul neamului meu.“ Sigur, aşa e cum zici, mie nu mi-a făcut nimeni nimic. Încă. Puşchea pe limbă! Unde să plec? Zi-mi tu unde să plec şi plec. Mîine plec. Serios. Dar nu-i peste tot la fel? C’est un temps déraisonnable, ma chère, comme dit l’ami Aragon. Şi, hai să fim serioşi, dacă n-am plecat eu cînd eram tînăr… Ăia exact asta aşteptau de la noi, să plecăm. De ce să fi plecat? Ca să fie ei fericiţi? Ei, shrink, psihi. Am eu bani să-i dau lui? Şi chiar dac-aş avea, de ce să-i dau? Ce să-mi facă, ce să-mi spună ăla? Ştie el ceva ce nu ştiu eu? Lasă, te am pe tine, tu eşti shrinkul meu. Psihi mu. Te sun pe tine cînd m-apucă, n-am răbdare să scriu, să compun mesaje, scrisori – eu nu-s Herzog, şi-mi face aşa bine să te-aud… Hai, nu-nchide, te rog, ne me quittes pas. Stai liniştită, că nu-ncep să cînt. Apropo, ştii poza aia formidabilă – da, mă repet, şi ce dacă mă repet?, de unde Dumnezeu vrei să mai scot ceva nou de-acum? – poza cu Brel, Ferré şi Brassens în jurul unei mese pline cu microfoane, ei toţi fumînd îndesat, ca-n vremurile bune? Am cumpărat-o odată, de la Paris, o ţin pe birou, sub sticlă. Am deja reumatism, ai uitat? Oricum nu mai contează. Da, da, bine, ştiu că ne-am despărţit de vreo douăzeci de ani – mult mai mulţi, deja, decît am stat împreună. Oricum, de ce te-oi fi simţind tu obligată să mi-o reaminteşti de fiecare dată cînd te sun? Iar de ce ne-am despărţit, numai tu ştii. Cum nu ne potriveam? Citiserăm aceleaşi cărţi, văzuserăm aceleaşi filme, ne plăceau aceiaşi pictori! Ca să nu mai zic de jofre. Ce bază mai bună pentru o căsnicie decît jofrele, Cehov şi Fellini? Şi, de fapt, ca să fim foarte exacţi, doar eşti filoloagă, nici nu ne-am despărţit, doar tu te-ai despărţit de mine, ceea ce e cu totul altceva, sînt sigur că sesizezi diferenţa. Da, da, ştiu, n-ai mai suportat. Nu m-ai mai suportat. Mai più. Ei, eu tot aici sînt, oarecum de nedespărţit, cum ar veni. Fidel. Ca Teleghin, da. Şi pe cine-ai vrea tu să sun? Parcă n-ai ştii… „Sînt singur şi mă duce-un gînd“. Cît e? Serios, chiar atît de tîrziu s-a făcut? Bine, bine, iartă-mă, iartă-mă, hai, nu te supăra, te rog… hai, gata, te las să dormi, văd eu ce fac, mai iau unul, da, hai, pa, noapte bună.