Într-o perioadă de înflorire a neomarxismului, a preceptelor noii ordini mondiale şi corectitudinii politice, gestul editurii Şcoala Ardeleană de a reedita volumul lui Cornel Jurju, Doina Cornea. Dincolo de zid este unul de mare ţinută. Individualitate, autenticitate şi opoziţie în comunism este subtitlul cărţii apărute în 2020 sub egida Fundaţiei Doina Cornea, în colecţia Cărţi-Eveniment. Volumul se bucură de un generos Cuvânt înainte al Ruxandrei Cesereanu: „Micromonografia mentalitară şi istorică pe care o izbuteşte Cornel Jurju (ce prefaţează dialogul său cu doamna Doina Cornea) este exemplară, percutantă, iscusită. Nu în ultimul rând, alcătuieşte, probabil, cel mai profund portret etapizat, care i-a fost creionat până acum cunoscutei opozante din Cluj“ (p. 6).
Chiar dacă sunt neasumate, reticenţa românilor faţă de spiritul critic şi lipsa de solidaritate au făcut ca disidenţa autohtonă să fie una sporadică, neorganizată şi, în consecinţă, trecută cu uşurinţă dacă nu în uitare, cel puţin în umbră. Este şi cazul disidentei Doina Cornea, a cărei poveste regăsită e transcrisă şi analizată de Cornel Jurju într-un volum al demnităţii, dar şi al umilinţelor, al curajului, dar şi al fricii, al memoriei vii, al adevărului, al speranţei, dar şi al manipulării, al ruşinii, al deznădejdii. De-a lungul celor două laturi ce compun volumul – analiza minuţioasă realizată de Cornel Jurju şi transcrierea interviului realizat de acesta cu Doina Cornea în 1998-1999 – impresionează nu atât monstruozitatea unui aparat represiv militarizat, ci diabolica alianţă a civililor ce asimilaseră cu uşurinţă politica plecării capului. Lecţia verticalităţii dată de Doina Cornea e privită de Cornel Jurju din multiple perspective, valorizând amănuntul biografic, calitatea intelectuală, integritatea morală şi perseverenţa eroinei de pe strada Alba Iulia.
„Prin ambele părţi, mărturia-document şi capitolele introductive, lucrarea este, întâi de toate, un pretext de reîntâlnire cu un destin exemplar (prin curaj, consecvenţă, putere de sacrificiu etc.), dar uitat undeva într-un „sertar“ al memoriei/conştiinţei româneşti. Un sertar pe care îmi doresc, măcar, să-l întredeschid în beneficiul celor care, sper, vor găsi timp pentru această carte“ (p. 13) spune Cornel Jurju, asumându-şi vina de a fi lăsat mult timp între înregistrarea dialogului şi transcrierea şi publicarea acestor mărturii. Demersul său devine, astfel, un instrument al memoriei individuale cu care se poate salva o istorie, o conştiinţă.
În 45 de ani de comunism românesc, Doina Cornea reprezintă, indubitabil, cea mai lungă disidenţă – 10 ani, dintre care 8 în mod public. Simbol incomod al conştiinţei individuale, detestată de regimul totalitar şi la fel de nepotrivită precum un mărţişor incandescent pe o statuie de piatră, Doina Cornea se prezintă în paginile acestei cărţi ca o excepţie de la regulă, o specialistă în disidenţa solitară, refuzând exilul.
„În ultimul timp, cred că şi dacă m-ar fi omorât tot n-aş fi plecat pentru că te întăreşti făcând zi de zi un mic exerciţiu spiritual de demnitate (…). Dar asta ţine de micul exerciţiu pe care-l faci. Eu nu sunt, n-am nimic deosebit. Sunt un om ca toţi oamenii. Şi atunci, făcând zi de zi un mic exerciţiu de rezistenţă, eu m-am îmbogăţit şi întărit spiritual. Eu citeam nişte cărţi şi cu gândul să găsesc argumente, la sfârşit, împotriva comunismului, a materialismului. M-am înarmat pentru asta şi mă şi exersam. Fiecare puteam face asta. Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar, eu am încercat să fac exerciţii şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate…“ (p. 195-196).
Cu fiecare pagină întâlnim mulţimea anonimilor care i-au îngreunat Doinei Cornea lupta cu sistemul, dar şi numele celor care, trecând peste dictatura fricii, i-au fost alături sistematic sau sporadic, în primul rând Leontin Iuhas şi Ariadna Combes, fiul şi fiica Doinei Cornea, ce au fost părtaşi luptei, dar şi personalităţi precum Ana Hompot sau Mircea Zaciu.
Secvenţe emoţionante din această carte, cu valenţe cinematografice, ar putea con-stitui reperele unui scenariu, dar într-o utopică lume guvernată de conştiinţă şi morală. Am rămas cu o certitudine din această carte: în orice dictatură, sunt mai mulţi Da decât Nu, însă un singur Nu e dens şi are puteri infinit mai mari decât miile de oportuniste aplauze, hrănite de spaima, laşitatea şi indiferenţa celor mulţi faţă de viitorul pe care nu vor apuca să-l mai trăiască.
Strada Doina Cornea e una mică. La fel şi strada Ion Raţiu.