ION POP: NICOLAE STEINHARDT ÎNTR-O NOUĂ LECTURĂ

După monografia de referinţă dedicată în urmă cu un deceniu de George Ardeleanu operei lui N. Steinhardt (N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Humanitas, 2009), mai tânărul cercetător Adrian Mureşan (născut în 1982, cu studii filologice clujene, autor deja al mai multor cărţi de studii şi eseuri de istorie literară), propune un masiv tom dedicat aceluiaşi autor, sub titlul Vârstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Ed. OMG, 2020). Aparent intimidat la început, cum mărturisea într-un loc, de performanţa interpretativă a profesorului universitar de la Bucureşti, el îşi anunţa totuşi imediat şi proiectul de lectură extinsă, aprofundată, a operei (ce fusese citită de criticul predecesor cu precădere în dimensiunile ei biografice, ideologice, teologice, şi-l situa în prim plan pe omul Steinhardt), propunându-şi acum o analiză atentă, cvasiexhaustivă, a operei: adică a amplei suite de scrieri de factură eseistică, degajate de constrângerile şi convenţiile criticii literare în sensul ei strict, de lectură specializată, aplicată unor texte studiate sub unghiul valorii estetice şi solicitând, ca atare, evaluarea. Se vede însă chiar din titlul noului demers că în joc şi într-o poziţie centrală rămâne tot ideea de libertate, cu un accent mai apăsat de data aceasta pe modalităţile (strategiile) de confruntare cu, şi de înfruntare a constrângerilor regimului totalitar. Or, din acest punct de vedere, scrisul şi datele biografiei intelectuale ale lui N. Steinhardt oferă o substanţă dintre cele mai generoase. Orice cititor atent poate observa că tema obsedantă a reflecţiilor scriitorului este condiţia omului agresat, pândit în permanenţă de ochiul îngheţat al organelor de represiune, şi că un obiectiv major este pentru el căutarea expresiei eliberatoare, a replicii care să ţină trează conştiinţa semenilor supuşi aceloraşi abuzuri şi prigoniri, întemeiată de o conştiinţă etică de o exemplară consecvenţă.

Formula cultivată predilect de autorul cercetat fiind aceea a eseului, liber prin definiţie de exigenţele lecturii critice strâns dependente de obiect şi uzând de o metodologie a lecturii cu reguli codificate, solicitând, cum spuneam, şi o cumpănită evaluare estetică, se dovedeşte a fi ideală pentru comentator. Acesta îşi ordonează de la început foarte atent glosele, anunţând că îl va analiza succesiv pe „eseistul subversiv“ ca opozant anticomunist, pe criticul cultural, într-o relaţie nuanţată cu critica literară propriu-zisă, pe „europenistul, cosmopolitul, comparatistul spontan“, fără a neglija „feţele literarităţii“ operei sale – cu stilul parodic al debutului din 1934, cu memorialistica, încercările de proză, „formula romanescă a Jurnalului fericirii“. Prima mare secvenţă a lucrării, Un supra-personaj: subversiunea, este structurată pe firul cronologic al publicării volumelor Între viaţă şi cărţi (redebutul scriitorului, din 1976), Incertitudini literare (1980), Critică la persoana întîi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988) – adică scrierile antume. Pentru fiecare cititorul găseşte câte o sintagmă expresivă ce concentrează ideea ordonatoare – „lifturi care coboară în subsol“, „subversiunea ca metadiscurs: ghid practic“, „fenomenologia denunţului“, „teatralitate şi vestimentaţii argotice, iunstrumente ale sfidării“, „Nu te prinde lor tovarăş“… Abaterea atenţiei de la discursul subversiv prin coborârea în notele de subsol a unor remarci critice la adresa sistemului dictatorial, multiplele devieri spre memorialistică ale comentariului „literar“, nelipsit de accente ironic-ludice, petele de culoare stilistică menite să disimuleze acelaşi fond contestatar – sunt analizate cu o atenţie pătrunzătoare, ce surprinde la nivel de anasmblu au în detaliu nota de subversivitate abil disimulată – act exemplar de „rezistenţă prin cultură“. Pe tot acest parcurs se articulează şi o definiţie, progresiv concretizată faptic şi nuanţată, a eseului practicat într-o formulă foarte personală de N. Steinhardt. Pentru textele sale eseistice, opera de la care pleacă comentatorul este adesea doar un pretext pentru foarte ramificate şi calculat-stufoase comentarii, înmulţind referinţele livreşti din largi arii culturale, recurgând la divagaţii memorialistice, confesiuni autobiografice, – canalizate, toate, în fond, spre critica regimului opresiv. Toate aceste inteligente tactici de învăluire sunt bine puse în lumină de autorul tomului de faţă, care are grijă să facă mereu raportările necesare la evoluţia în timp a operei, la contextul socio-politic şi cultural al momentului. N. Steinhardt este, astfel, situat în tradiţia interbelică a eseisticii româneşti de factură impresionistă, refractară, în genere, disciplinei metodologice şi teoretice doctrinare, cu prelungiri până în anii ’60-’70 ai secolului trecut. Receptarea empatică a acestui mod de a scrie e analizată şi în contextul mai nou al slăbirii atenţiei pentru formele „tari“ ale interpretării literaturii, cu orientare spre manifestările „secundarului“, marginalului, interferenţelor cu extraesteticul, interesului pentru biografic şi „autenticitatea“ trăirii. Eseistul de şcoală interbelică poate fi citit cu o sensibilitate împrospătată pe acest fundal, iar critica sa mai curând „culturală“ decât literară e adusă spre aria de interese şi de sensibilitate a cititorului contemporan. Contează mult în această situare argumentele formaţiei eseistului, de factură decis-existenţialistă (un reper major al referinţelor sale este „omul revoltat“ al lui Camus, iar în plan teologic opera altei convertite la creştinism, Simone Weil). Sunt explicate pe aceste baze şi rezervele lui N. Steinhardt faţă de impersonalitatea şi tehnicismul scientist al structuralismului, faţă de „noul roman“ francez, de „textualismul“ practicat de unii scriitori mai tineri români. Lectura existenţială a literaturii contează enorm pentru acest critic de identificare, atent totuşi la echilibrul raportului dintre subiectivitatea interpretului şi realitatea operei, fără a fi neglijată nici „intenţia auctorială“.

Caracterizat în primul rând drept „critic cultural“, eseistului îi sunt nuanţat motivate (în a doua mare secvenţă a cercetării, Arta îndepărtării. Criticul cultural) „defecţiunile spiritului critic“, deopotrivă prin „culturalismul interbelic“ şi „trauma postbelică“, dar sunt abordate aici şi raporturile şi deschiderile multiple cu şi spre tradiţiile criticii româneşti (Maiorescu, Lovinescu) de la care se poate revendica „neomodernistul“ Steinhardt, mult diversificatul orizont cultural pe care se proiectează meditaţiile sale asupra unor probleme de estetică, etică şi filosofie, într-un cuvânt caracterul pluridisciplinar al cercetărilor unei personalităţi de mare suprafaţă intelectuală, pentru care fenomenul creator e nutrit de afluenţii cei mai variaţi. Consistentă e şi partea a treia a cărţii, în care se conturează figura „europenistului“ şi „cosmopolitului“, a intelectualului pro-occidental, filo-francez, admirator de literatură engleză, – un ansamblu de unde şi reverberaţii fecunde pentru întreaga sa operă. Scrisă cu evidentă empatie şi chiar admiraţie, cartea lui Adrian Mureşan nu este, totuşi, una superficial-apologetică. Analizând exigent tot ce a scris eseistul, criticul de acum nu omite slăbiciunile unor glose, aplecarea asupra unor scrieri minore, superficialitatea aprecierilor grăbite, amplele divagaţii de la subiect, limbajul manevrat uneori ca spectacol în sine… Substanţa autentică a scrisului steinhardtian e în altă parte, personalitatea sa impune prin majoritatea eseurilor de înaltă ţinută ideatică, prin mobilitatea spiritului asociativ, inteligenţa superioară a lecturilor, deviate adesea, cum am văzut, spre mesaje al căror patos etic este abia disimulat sub învelişurile stilistice abil stratificate.

Ampla şi substanţiala investigaţie critică a lui Adrian Mureşan ar merita, într-un alt spaţiu, lecturi mai detaliate, care ar înregistra la nivelul fiecărei secvenţe a discursului critic acribia documentării, articularea solidă a ansamblului, fineţea comentariilor de detaliu ideatic şi stilistic. Autorul acestei cărţi impunătoare nu doar ca număr de pagini – peste 450, în format mare – ci şi, mai ales, prin foarte fructuoasele şi inteligentele strategii de analiză puse în serviciul ideii centrale, coagulante, a „subversiunii“ întreprinse de neconcesivul critic al utopiilor totalitare, face acum proba capacităţilor sale de cititor avizat al literaturii, situată consecvent în contexte socio-culturale edificatoare. Remarcabilă este şi latura stilistică a discursului său critic, grav şi dezinvolt totodată, echilibrat ca ton, exigent în evaluări. Perspectiva sa asupra protagonistului acestui spectacol interpretativ e deplin convingătoare şi certifică cu argumente solide statura intelectuală a omului şi scriitorului Nicolae Steinhardt, aşezat pe raftul rezistent al literaturii române din secolul XX. Promisiunea de a reveni asupra acestei opere cu o aplecare specială asupra exemplarulul Jurnal al fericirii putem fi siguri că va fi îndeplinită cu aceeaşi seriozitate şi cu talentul critic pe care-l atestă cercetarea recent tipărită.