IOAN-AUREL POP: SIMŢUL LIMBII ROMÂNE

Se împlinesc în 2021 cinci secole de la apariţia primului document scris, păstrat până azi, în limba română. Este vorba despre „Scrisoarea“ boierului Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Hans Benkner. Anul 1521, când îşi scria boierul câmpulungean raportul secret către patronul său braşovean, era ultimul an de domnie a lui Neagoe Basarab, principele prin excelenţă, autorul faimosului tratat de conduită domnească către fiul său Teodosie. Tratatul acesta politic, astăzi cvasinecunoscut, a fost în cultura noastră analog „Principelui“ lui Machiavelli pentru lumea Peninsulei Italice. Tot prin analogie, rolul unui Borgia din Italia a fost jucat la noi, după câteva decenii, de Mihai Viteazul. Astăzi se ştie că textul original (deşi nepăstrat) al „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab” a fost scris în româneşte de domnul însuşi, mort la 39 de ani (în 1521), sub forma unor epistole mustrătoare şi pilduitoare, adresate fiului său Teodosie, aflat la Constantinopol.

Din această perspectivă, româna, ca limbă scrisă, nu este o limbă veche. Dacă acceptăm că formarea ei s-a încheiat prin secolele al VIII-lea – al IX-lea, limba noastră a avut nevoie de peste o jumătate de mileniu ca să se maturizeze şi să atingă armonia scriiturii. Alte limbi romanice au fost mult mai rapide în elaborarea şi utilizarea formelor lor scrise. Prima variantă a francezei scrise este cuprinsă în „Jurămintele de la Strasbourg“ din 842, depuse de către Ludovic Germanul, fiul lui Ludovic cel Pios şi conducător al Regatului francilor răsăriteni (viitoarea Franţă) şi de către fratele său, Carol cel Pleşuv, conducătorul Regatului francilor occidentali (viitoarea Germanie). Cu alte cuvinte, apariţia limbii franceze scrise a fost aproape concomitentă cu naşterea limbii vorbite. Primele texte în limba italiană apar pe la finele secolului al XII-lea, spre anul 1200. Glosas Emilianenses, adică adnotaţiile din secolul al X-lea, de pe marginea unui codice din secolul al IX-lea, sunt considerate primele mărturii de limbă spaniolă (castiliană) scrisă.

Câteva observaţii în acest sens, al decalajului între limbile neolatine occidentale şi limba română, se impun. Textele vechi franceze, spaniole, italiene, fiind atât de vechi, sunt foarte diferite de limbile respective moderne şi contemporane. Textul românesc al menţionatei scrisori redactate la Câmpulung este foarte apropiat de limba română actuală: „I pak (= şi iarăşi/ de asemenea) dau ştire domnie tale za (= despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul (Süleiman I Kanunî/ Soliman Magnificul) au ieşit den Sofiia şi aimintrea nu e. Şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe (= Nicopole) de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de oamini să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşteri den Ţarigrad (= Istanbul) cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domnie tale de lucrul lu Mahamet-Beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaş(i) şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg, pre io-i (= unde-i) va fi voia pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab (= Neagoe Basarab) de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos de domniele voastre. I pak spui domnie tale ca mai-marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnie tale, iară domniia ta eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniia ta la tine, să nu ştie oamini mulţi şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine“. Acesta este corpul scrisorii, formulele de introducere şi de încheiere, ca şi anumite elemente stereotipe din text fiind scrise în limba slavonă. Pe de altă parte, se ştie cert că s-a scris în româneşte şi înainte de 1521 – poate cu secole înainte – dar textele respective, despre care avem menţiuni şi indicii, nu s-au păstrat. Româna s-a dezvoltat într-o arie geografică despărţită şi diferită de restul latinităţii medievale. Trecerea de la limba latină, ca limbă scrisă, ca limbă a bisericii, a cancelariilor şi a culturii la limbile vernaculare, în cazul popoarelor romanice occidentale, s-a făcut relativ uşor, limbile vorbite folosindu-se în scris aproape în paralel cu latina. Poporul român este singurul popor romanic înconjurat numai de popoare neromanice (în cea mai mare parte slave) şi singurul popor romanic care a avut ca limbă a cultului, a cancelariilor şi a culturii slavona (slava ecleziastică, medio-bulgara), adică o limbă total diferită de a noastră. În vreme ce în Occident, limba latină cultă a fortificat latinitatea italienei, francezei, spaniolei, portughezei etc., în Orient, slavona a îndepărtat româna de rădăcinile sale romanice. Cu toate acestea, izolarea românei şi evoluţia sa îndelungată prin prisma oralităţii i-au păstrat un caracter mai arhaic şi mai apropiat în anumite privinţe de latina populară. De regulă, literatura unei limbi apare mult mai târziu decât scrisul în limba respectivă. La români, cele două procese culturale sunt, după datele pe care le avem, aproape concomitente, ceea ce este imposibil să se fi întâmplat în realitate. Primele mărturii de literatură română datează tot din secolul al XVI-lea, fapt care întăreşte ideea că scrisul românesc documentar trebuie să fi fost mult mai vechi. De asemenea, primele texte tipărite în limba română se fac tot din secolul al XVI-lea, începând cu anul 1544, la Sibiu şi la Braşov, graţie eforturilor lui Filip Moldoveanul şi Diaconului Coresi, ajutaţi de patroni generoşi sub aspect material şi spiritual, dar interesaţi (cel puţin unii) şi de profit, deopotrivă material şi spiritual, în contextul ascensiunii Reformei protestante. Aceeaşi judecată de valoare expusă mai sus este valabilă şi în acest caz: este imposibil ca o practică a scrisului de mână de numai două decenii (câte trecuseră de la epistola boierului Neacşu) să conducă deja la tipar. Prin urmare, scrisul în româneşte era mult mai vechi decât secolul al XV-lea, chiar dacă va fi fost sporadic şi timid. Centre ale scrisului românesc vechi au fost Braşovul (cu preoţii, diecii şi învăţătorii din Şchei), regiunea Lugoj-Hunedoara, Maramureşul, curtea domnească a Moldovei şi o seamă de mănăstiri din Moldova, nordul Munteniei, cu vechile capitale voievodale etc.

ricum, o limbă scrisă de o jumătate de mileniu reprezintă o zestre culturală specială. Primele încercări de normare a limbii române prin gramatici s-au făcut în secolul al XVIII-lea. Şcoală organizată de stat în limba română se edifică la noi numai din secolul al XIX-lea. Alexandru Ioan Cuza, prin Legea instrucţiunii publice din 1864, a făcut reforma şcolară, introducând, între altele, învăţământul primar obligatoriu şi gratuit de patru clase. În aceste prime clase se învăţa abecedarul şi scrierea cu litere latine. După doi ani, în 1866, Societatea Literară Română (devenită în 1867 Societatea Academică Română, nucleul viitoarei Academii Române) şi-a luat sarcina normării limbii române, mai exact a stabilirii ortografiei, a redactării unei gramatici şi a elaborării unui dicţionar-tezaur. De-atunci, limba română a intrat pe calea magistrală a dezvoltării sale organizate.

Natural, ne putem întreba dacă era nevoie de aşa ceva, din moment ce, până în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, limba română – vreme de cel puţin un mileniu – s-a conservat şi a evoluat de la sine, fără vreo grijă şi îngrijire speciale. Evident, era nevoie! În Epoca Modernă se trecuse de la societatea patriarhală, arhaică şi izolată (autarhică) la societatea industrială, mobilă, plină de interferenţe, fapt care afecta şi limbile în dezvoltarea lor naturală. Vechea evoluţie naturală, orală, internă, suficientă sieşi îşi trăise traiul. Europa se afla de-acum într-un sistem de vase comunicante, curentele culturale influenţau toate limbile şi literaturile, oamenii se amestecau, influenţele străine sporeau, modelele se impuneau, tradiţiile se modificau şi păleau în faţa înnoirilor. A început şi un fel de concurenţă între limbile naţionale, cu aspecte deopotrivă pozitive şi negative. În această concurenţă, procesele de deznaţionalizare prin limbă ocupă un loc esenţial, cu precădere în imperiile multinaţionale. S-a vădit de timpuriu rolul şcolii în conservarea şi evoluţia limbii. După formarea statelor naţionale, primejdia cea mare pentru popoare nu a mai fost impunerea unor limbi străine ca limbi de comunicare şi ca limbi şcolare, decât în cazurile unor minorităţi etnice obligate să înveţe numai în limbile oficiale. Aceste chestiuni s-au prelungit în unele ţări – mai ales acolo unde minorităţile naţionale nu sunt recunoscute oficial – până astăzi şi chiar în anumite ţări ale Uniunii Europene. Astăzi, primejdia cea mare pentru limbile mari ale pământului este nu distrugerea lor fizică (deznaţionalizarea prin  limbă), ci ignoranţa, lipsa de educaţie, grobianismul, spoiala de cultură. Limba română vorbită şi scrisă este astăzi poluată cu termeni care odinioară nu erau nici măcar gândiţi, termeni scoşi dintr-un arsenal suburban, de mahala, cuvinte licenţioase şi ruşinoase. De multe ori se scriu, între puncte-puncte, litera iniţială şi cea finală ale unor cuvinte, dar, de multe ori, aceste cuvinte sunt redate de-a dreptul. Limba scrisă devine neinteligibilă din cauza proastei instruiri şcolare, a necunoaşterii regulilor elementare ale foneticii, ale grafiei, ale gramaticii. Adesea, pronumele personal de persoana întâi este scris „ieu“, verbul a fi, la persoana a III-a singular este scris „ieste“, la ieşirea dintr-o sală de spectacole se indică „eşire“, într-un alt loc public apare avertismentul „Păstra-ţi curăţenia!“ etc. Poluarea limbii române nu se face doar cu termeni de ocară şi expresii injurioase autohtone, ci şi cu neologisme şi noţiuni preluate tale quale din alte limbi. Reclamele luminoase dintr-un oraş românesc ne pot face să credem că suntem oriunde în lume, numai în România nu. Mai toate numele de firme, ONG-uri, manifestări culturale, conferinţe, acţiuni, activităţi, programe de cercetare etc. sunt date în englezeşte sau în combinaţii bizare de cuvinte străine. Există mulţi oameni care cred că folosirea excesivă a neologismelor şi a denumirilor luate direct din engleză îi face mai interesanţi, îi înfăţişează mai culţi, mai deştepţi, mai cool (!). O altă pacoste este dată de prescurtările curente folosite – cu precădere de tineri – în mesajele de pe telefoanele mobile, mesaje foarte intrigante pentru că folosesc câte o literă-două dintr-un cuvânt, amestecând termeni româneşti cu termeni englezeşti, abreviaţi cu toţii în maniere neinteligibile.

Toate acestea ar mai putea să fie tolerate, în ideea că limba are propriile mecanisme de apărare şi de conservare, că repudiază singură aberaţiile mari, că respinge vocabulele nefireşti, că se menţine în matcă şi se împrospătează mereu. Este drept că limba nu a fost şi nu este statică. Ea se primeneşte mereu, dar o face după o anumită rânduială, ca un organism viu, care, pe măsură ce renunţă sau pierde anumite celule, îşi fabrică altele noi, ca să trăiască. Probabil că, din acest punct de vedere, nu ar trebui să ne temem prea tare.

Temerea mare vine, însă, din altă direcţie, observată tot mai mult în anii din urmă, anume tendinţa de pierdere de către români a simţului limbii materne. „Simţul limbii” s-a obţinut, de când este lumea, prin uzul şi prin abuzul acesteia, iar uzul limbii se dobândeşte de la mamă (părinţi, bunici) şi de la şcoală (grădiniţă şi şcoală), mai ales de la şcoala elementară şi gimnazială. Or, astăzi, mamele sunt tot mai ocupate – ca şi bunicile – cu câte două-trei servicii (adică joburi), iar şcolile scot pe bandă rulantă copii şi adolescenţi analfabeţi funcţional. Analfabetismul nostru este şi real, în sensul că avem mult mai mulţi români decât odinioară care nu ştiu efectiv să citească şi să scrie, pentru că nu au fost niciodată la şcoală sau au abandonat şcoala după două-trei clase. Analfabetismul funcţional se referă la persoanele care ştiu să citească, opintit de cele mai multe ori, dar nu înţeleg ceea ce citesc. Cauzele neînţelegerii unui text citit sunt cel puţin două: prima este dată de concentrarea disproporţionată asupra literelor, asupra silabelor şi asupra întregirii cuvintelor, iar a doua provine din necunoaşterea semnificaţiei cuvintelor (din cauza lipsei de exerciţiu lingvistic şi din cauza culturii generale precare). Practic, analfabeţii funcţional nu cunosc limba română, în ciuda capacităţii lor de lectură precară. O asemenea nenorocire conduce la pierderea „simţului limbii“, iar acest fenomen primejduieşte limba mai mult decât toate celelalte. Generaţiile de odinioară învăţau la gramatică regulile scrierii cu doi „i“ sau cu trei „i“ a unor cuvinte, în interiorul lor sau în terminaţiile lor. Dar aceste reguli erau adesea superflue, pentru că scrierea cu doi sau cu trei „i“ trebuia să vină şi venea din „simţul limbii”, cum ne spuneau învăţătorii şi profesorii. Îmi amintesc de dificultatea scrierii pronumelui (adjectivului) posesiv la persoana I plural „noştri“, în legătură cu care „simţul limbii” cere doi „i“, iar regula ne obligă să scriem un singur „i“ sau ezitarea în a scrie substantivul „membru“ la plural. Ca să evităm erorile, am învăţat să apelăm la analogia cu substantivul „om“ la plural şi să-i înlocuim pe „membri“ cu „oameni.“ Tentaţia era de a scrie „avem trei membri de onoare“ cu doi „i“, dar, înlocuind formularea cu „avem trei oameni de onoare“, ne dădeam seama cum este corect; pe când „membrii colegiului“ erau cu doi „i“, ca şi „oamenii colegiului“. Secretul învăţării şi înţelegerii acestor reguli (în fapt, excepţii de la „simţul limbii”) era tocmai existenţa „simţului limbii“ materne. Astăzi, avem şansa să învăţăm mai multe limbi străine, concomitent ori succesiv şi nu ne trebuie o inteligenţă ieşită din comun ca să o facem. Este destul să dispunem de voinţă, să asimilăm nişte reguli, să exersăm.

Cu limba maternă este, însă, cu totul altceva. Voinţa şi regulile nu pot înlocui „simţul limbii“, pe care, cum zicea odinioară un român naturalizat prin tatăl său, „Pruncul, de la sân îl soarbe-n fiecare strop de lapte;/ Leagănul, în care doarme, i-o şopteşte-n blânde şoapte;/ I-o mai spune vechiul basm de bunica povestit;/ Doina lung i-o cântă-n frunză când e vârsta de iubit;/ Arcul, ghioaga din perete pururi i-o aduc aminte; O citeşte-n pomenirea de pe lespezi de morminte“ (Alexandru Davila, Vlaicu-Vodă). De aceea, limba noastră are nevoie de grija noastră. Limba română este viaţa noastră de popor român, este patria pe care o avem cu noi oriunde ne-am duce. Pentru această viaţă a noastră şi pentru patria trăită prin limbă avem nevoie de cel puţin două lucruri bine chivernisite: de mame, adică de familii bune şi vrednice şi de şcoli serioase şi sănătoase. Restul vine de la sine prin „simţul limbii“.